Actualitate Cultură

De ziua lui Eminescu, împreună cu Ion Iuga, la Sighet (autor, Vasile Gogea)

image_printPrinteaza

S-a întîmplat în 15 ianuarie 1974. Eram, deja, de mai bine de trei luni „militar cu termen redus” la Batalionul de instrucţie, arma grăniceri, din Sighetu Marmaţiei, care ţinea de Brigada V Oradea. Iarna părea, după aproape două luni de geruri năprasnice şi vînturi care ne ardeau obrajii, să facă parte din inventarul unităţii militare. Temperaturile care îngheţaseră sub minus douăzeci de grade făceau ca tot programul de instrucţie să pară unul de detenţie ori de război cu un inamic invizibil. Sufeream fără întrerupere de frig şi, din această cauză, pe fondul alimentării precare, de foame. Dormitoarele fuseseră improvizate (eram prima serie de „terişti”, adică de tineri care satisfăceau serviciul militar cu termen redus înainte de a începe studiile universitare, unităţile militare care au fost desemnate să primească aceste noi „corpuri” de recruţi nu erau, în marea lor majoritate, pregătite, nici cu echipament, nici cu spaţii corespunzătoare, nici cu ofiţeri capabili să aplice noua „doctrină” militară pentru ofiţerii de rezervă) în nişte foste grajduri de cai, care au servit spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca barăci pentru prizonierii germani aflaţi în tranzit spre Siberia. Erau „pavate” cu ciment, adăposteau în jur de cincizeci de militari în paturi metalice suprapuse, cîte două, cu o singură sobă de teracotă în mijloc, pentru care primeam o cotă, mereu insuficientă, de „brichete”, praf de cărbune presat în forme aproximativ sferice, fără putere calorică dar care afumau la greu „dormitorul”. Sigur, soluţiile pentru a contracara aceste „privaţiuni” absurde erau dintre cele mai neaşteptate, testînd inventivitatea (în toate planurile!) militarilor. Dar, cîţiva, cei care erau originari din sau aveau rude de gradul unu în Sighet (sau în satele limitrofe) puteau solicita (şi uneori chiar primeau) învoiri de 24 de ore în oraş. Astfel, mai scăpam şi eu din „lagăr” şi, pe lîngă băile prelungi şi fierbinţi pe care le făceam la un unchi (închipuindu-mi că pot să-mi încarc oasele cu destulă căldură pentru încă o săptămînă), am cunoscut acolo, în Sighet, cîteva figuri emblematice pentru oraş: pe profesorul Ardeleanu-Mecena (de la care împrumutam Cioran în franceză), pe librarul-poet (la vremea aceea) Simion Şuştic, pe poetul şi pictorul Gheorghe Chivu (care conducea un cenaclu), pe doctorul-medic ginecolog Victor Pop (care a asistat-o pe mama la naşterea mea şi era proprietarul celei mai mari colecţii de „pecetare” din Maramureş), pe Mihai-Ţuţu Dăncuş (cel care reconstruia, pe dealul Doboieş, unde mai făceam şi noi instrucţie uneori, satul maramureşan arhaic) sau pe filosoful Jean Bălin (la ale cărui conferinţe despre Platon şi Aristotel se umplea sala mare a Palatului Culturii), cu care aveam programate lungi „seminarii” despre Kierkegaard sau Constantin Noica.
Aşa se face că, în 15 ianuarie 1974, atunci cînd poetul Ion Iuga („cel mai frumos bărbat din nord”) s-a aflat la Sighet într-una dintre peregrinările lui prin Maramureş (sau prin ţară), ne-a trimis vorbă în „unitate”, mie şi lui Viorel Igna cu care eram camarad de pluton (şi urma să fim colegi de facultate), să ne vedem „de ziua lui Eminescu”. Plecarea peste gard, pentru cîteva ore, nu mai era chiar o problemă, fiind tacit acceptată, ca o compensaţie la condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi. Astfel că, imediat ce s-a lăsat întunericul, am „executat” o „trecere frauduloasă” a „frontierei” batalionului şi, în mai puţin de un sfert de ceas, într-un „marş forţat”, eram în „salonul” restaurantului „Zimbrul”, din centrul oraşului (în care, la urma urmelor, mă născusem şi mă simţeam „acasă”), unde la o masă, singur, ne aştepta chiar poetul. După ce am făcut cunoştinţă (Viorel îl cunoştea dinainte, probabil prin fratele său, poetul Vasile Igna), am dat comenzile necesare ospătarului şi am ciocnit pentru Eminescu. Pe un fel de strapontină cîntau nişte ceteraşi. În restaurant era un fum gros, de la ţigări proaste şi puturoase. O rumoare continuă se împletea cu cîntecele muzicanţilor. Vodca începea să ne încălzească. La un moment dat, Ion Iuga a făcut semn ceteraşilor să tacă. Şi aceştia s-au oprit scurtcircuitaţi din cîntat, luînd chiar o poziţie oarecum solemnă, de parcă ar fi urmat să se cînte imnul. Apoi, poetul s-a urcat pe masă şi doar cu o singură mînă a făcut linişte în restaurant. „Măi oameni buni, ştiţi ce zi îi azi?” – a întrebat el. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, a continuat: „azi îi ziua lui Mihai Eminescu, cel care e voievodul poeziei româneşti aşa cum Bogdan a fost voievodul Maramurăşului. Se cuvine să-l cinstim. Nu cu cetera şi zongura, ci cu propriul lui vers. Vă voi spune o poezie pe care să o ascultaţi cu atenţie şi să ţineţi minte din ea cît de mult puteţi.” Şi a început să recite, cu vocea lui unică, „Doina”. De la cap, la coadă! „De la Nistru pîn’ la Tisa”… Eram pe malul Tisei, eram grănicer, eram tînăr aspirant la studii de filosofie, eram înconjurat de ţărani maramureşeni înmărmuriţi… Îngheţasem, dar, de data asta, nu de frig… În jur, la mese, maramureşenii îmbrăcaţi în gubele lor albe, păreau nişte statui. Nu-mi amintesc cum au izbucnit şi cît au ţinut aplauzele şi „ţîpuriturile”. Vraja s-a rupt brutal cînd în „salon” au năvălit două patrule: una de miliţie, care l-a luat pe Ion Iuga, şi alta militară, care ne-a luat pe mine şi pe Viorel. Am fost duşi la batalion şi băgaţi direct la arest. Ni s-au descuiat de la perete două „ţambale” (peste zi, acestea erau încuiate cu lacăt, la perete), am primit două pături cu ţesătura lînii atît de rarefiată încît puteai privi prin ea, ca printr-un voal, şi am fost lăsaţi acolo pînă dimineaţă, cînd urma să fim „scoşi la raport” în faţa comandantului batalionului şi să fim judecaţi. La ora cinci, după o noapte de chin, de nesomn, de tremurat de frig, am fost scoşi să curăţăm zăpada pe cei cincizeci de metri ai aleii care ducea de la „punctul de control” al intrării în unitate pina la clădirea „comandamentului” (ninsese toată noaptea, temperatura mai crescuse spre doar minus zece grade). Dădeam la zăpadă şi priveam în direcţia în care se aflau „pavilioanele” „meteriştilor”: se dăduse adunarea pentru a se deplasa la sala de mese pentru micul dejun. Pierdeam şi bucata neagră de pîine, cubul de marmeladă şi cana de ceai cu bromură! Unde mai pui că nu ştiam cu cîte zile de arest  urma să ne procopsim. Era de luat în seamă şi ameninţarea repetată a ofiţerilor că fără referinţele lor corespunzătoare la sfîrşitul stagiului, nu vom fi primiţi nici la facultăţi, chiar dacă reuşiserăm la concursul de admitere. „Din Boian la Vatra Dornii”…
Ceea ce a urmat, însă, a fost un miracol: pe poarta batalionului a intrat comandantul însoţit de… Ion Iuga! Colonelul ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ceea ce am şi făcut. Pînă în cancelaria lui. Acolo, de faţă cu Ion Iuga ne-a scris cîte un bilet de voie pentru douăzeci şi patru de ore, antedatat, cu începere din 15 ianuarie, ni le-a întins şi ne-a spus: „mai aveţi zece ore din învoire. Cînd vă întoarceţi, vă prezentaţi la mine la cancelarie şi vă ascult să văd dacă aţi învăţat Doina. S-a-nţeles?”
Am plecat, primind această răsturnare a situaţiei ca pe o ninsoare, ca pe un fenomen al naturii. Mai năuciţi au fost caporalii de la corpul de gardă cînd ne-au văzut biletele de voie semnate de colonel. Şi, înapoi, la „Zimbrul” (pe vremea aceea era deschis aproape non-stop, doar între orele cinci şi şapte era o întrerupere pentru curăţenie şi schimbarea „turei”). Nu l-am întrebat nimic pe poet, dar pînă seara ştiam „Doina” pe de rost de la început la coadă şi de la coadă la început.
De atunci, în fiecare 15 ianuarie îmi amintesc de doi mari poeţi, nu doar de unul… Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată, chiar dacă nu ca „grănicer”, să ascult „Doina” şi pe malul Nistrului?

Vasile Gogea
_________________________________________________________________________
Text publicat în revista STEAUA, nr. 5-6/2013, http://www.revisteaua.ro/core/numere/2013/Steaua/

 

Foto: Marin Slujeru

oferta-wise

10 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Lasă un răspuns la Vasile Gogea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Mulțumesc, „Salut, Sighet!” pentru această reluare. Pentru mine, azi, e o formă inefabilă de a fi prezent în Sighet!
    După atîția ani, aș mai adăuga doar că, după 1990, am avut prilejul să merg și la Cernăuți și în Boian. Numai pe malul Nistrului n-am ajuns (încă)!

  • Mulțumim, Vasile Gogea, că ai reușit să ne înflăcărezi iar de Mihai Eminescu! Am și eu o amintire cu neprețuitul poet Ion Iuga. La una din primele ediții ale Festivalului Național de Poezie din Sighet, într-o ”rată” mizerabilă, supraîncărcată cu poeți consacrați și tineri aspiranți la poezie, ne îndreptam spre Desești. Mi-am găsit loc undeva în spate. Lângă mine s-a așezat Ion Iuga, poetul care bulversase în seara anterioară notabilitățile orașului, recitând ”Doina” la Sala ”Enescu” (- cum numai, mai târziu, va recita Sorin Postelnicu poema ”Cu voi” a lui George Bacovia). Era senin, tandru, atent, a vrut să știe totul despre poetul care năzuiam să fiu cândva – și asta tot drumul. Așa erau consacrații atunci, dedicați tinerimii…

  • A fost, într-adevăr, o întâmplare de pomină și totodată incredibilă. Eu am aflat-o chiar de la Ion Iuga, în București, pe care îl frecventam împreună cu un alt student maramureșean din București, Gheorghe Pârja. Explicația acestei spectaculoase răsturnări de situație a fost următoarea. Fostul comandant al Securității din Sighet pe atunci era col. Cornel Medruț, care a făcut Facultatea de Drept la Cluj cam în aceeași perioadă cu Ion Iuga, s-au cunoscut și au rămas prieteni. Atunci, pe 15 ianuarie 1974, patrula de Miliție l-a dus într-adevăr pe Ion Iuga la Miliție, dar Securitatea a aflat imediat și a venit col. Medruț și l-a scos din arest. Ion Iuga i-a spus lui Medruț și de cei doi TR-iști de la Grăniceri, iar Medruț l-a sunat pe comandantul Regimentului, col. Vasile Rotundu. Apoi au mers toți trei, Ion cu Medruț și cu Rotundu la hotelul-restaurant „Marmația”, unde au chefuit până dimineața. Așa s-a făcut că Ion a venit dimineața la cazarmă împreună cu comandantul, amândoi mahmuri, v-a scos de la arest și ați mers din nou la „Zimbru” să vă dregeți, spre stupoarea informatorilor Miliției și Securității.

    • Mulțumesc prietenilor mei, Marin Slujeru și Nicolae Iuga, pentru întregirea și plusul de lumină aduse „poveștii” mele. E ca și cum am sta la o masă, la „Zimbru” – desigur, acum doar imaginare – și am toarce fuior înfiorat din istoria culturală a Sighetului…

  • Am citit si recitit cu multa placere prezentul articol, cu intamplarile de alta data, redate acum, in 15.01.2021, ziua aniversara a marelui nostru poet M. Eminescu, dar si cu un sentiment de tristete. Continutul articolului este in corelatie si cu un alt regretat poet, Ion Iuga: „Cel mai frumos barbat din Nord”, cu care, onorant, suntem de pe aceleasi meleaguri, din comuna (orasul) Salistea de Sus.
    Placerea vine din intreaga ambianta, continutul si autorul articolului, ca si de la cei care il completeaza prin comentariile atat de placute ale dansilor, fiind persoane ce merita si li se acorda mult respect si la care tin si le pretuiesc mult.
    Cu valorosul istoric si filozof, Iuga Nicolae, am la fel onoarea sa fim consateni si, daca prezentele noastre nu ne-au pus intr-o relatie de prietenie, o avem pe cea de recunoastere si respect neingradit, dat prin cea de obarsie, activitate si comportament in viata.
    Cunoscutul si recunoscutul mare poet, Ion Iuga, tot Salistean, imi aduce tristetea de care aminteam, prin faptul ca a trecut la cele vesnice inainte de vreme, prea devreme (1940-1994, din cele aflate), in culmea creatiei sale artistice. A plecat dintre noi, dar ne-a lasat „frumoasa si specifica „Poezie de Nord” si, daca traia inca, am fi putut poate afirma azi: „Cel mai frumos barbat si poet din Nord”.
    Era cu 9 ani mai mic decat mine si cu 2 ani mai mare ca fratele meu, medicul Barcan Daniel, cu care au fost un timp colegi de gimnaziu la Saliste de Sus, fiind foarte buni prieteni, ca si cu mine de altfel. Un timp au fost si colegi de studentie la Cluj, apoi drumurile lor s-au despartit, dar nu si prietenia, pe care si-o manifestau la orice intalnire.
    Relatarile din articol, au o nota de o deosebita frumusete, cu toate peripetiile ei, acompaniata de nostalgia fireasca in desfasurarea lor, dar, din completarile facute, am mai desprins un eveniment deosebit de impotant: o prietenie adevarata si sincera, construita pe demnitate umana, strapunge perversitatea unei ideologii politice vremelnice.
    Omagiu pentru cei trecuti in vesnicia si rasplata Domnului si felicitari celorlalti actori ai evenimentului, atat de frumos petrecut si redat.

    • Îndatorat, Domnule Barcan, pentru această acoladă atît de emoționantă! Încă o dată ne arătați, cu atîta tact și elocință, că Memoria ne unește în fața amneziei.
      Cu stimă!

  • Fain scris, dar cred ca ai uitat sa amintesti ca in biroul său, colonelul Roti v-a dat nuiaua să va iscaliti cu ea in palmă. Reciproc. Apoi ați primit doua cescute cu țuica pentru dezinfectie! IN ziua liberarii voastre, leatul tau – din care facea parte si viitorul critic Radu Saplacan – a fost salutat de pe peronul stației CFR Sighet de însuși colonelul Roti, cum îl porecleau pe distinsul comandant al Batalionului de instructie, Vasile Rotundu.

    • Cu tot dragul, cele povestite de tine, Florentin, nu ni s-au întîmplat nouă, ci celei de a doua serii de „teriști”, adică cea imediat următoare, 1974-1975, din care a făcut parte și regretatul meu, al nostru, prieten Radu Săplăcan.
      Gînduri bune!

oferta-wise