DEBUT: Viață de miner (autor, Mihai Vlăduț Moldovan)

Mihai Vlăduț Moldovan

Mama mea, fiind cadru medical, avea de făcut tratament unei familii nou venite pe Valea Izei. Într-una din zile am însoțit-o pe mama mea până la poarta acestei familii, care, văzându-mă, a insistat să intru. În timp ce mama îi făcea tratament domnului, din una în alta, acesta și-a depănat povestea vieții. La început nu am fost prea atent, dar încetul cu încetul am fost captivat….

D. I. avea doar 6 ani când a rămas orfan de mamă. Era o familie formată din șapte copii, doi fiind dintr-o altă căsnicie a tatălui. Abia când a devenit adolescent a realizat că cei doi frați ai săi aveau o altă mamă. Trăiau cu toții o viață grea, cu multe neajunsuri, dar, fiind mici, nu realizau în totalitate greul pe care îl duceau părinții zi de zi.

Liniștea din localitate a dispărut odată cu apariția rușilor în județ. A început războiul, județul Satu Mare a fost împânzit de sovietici. Părinții s-au speriat și au fugit cu toții către Valea Măriei, unde stăteau ascunși toată ziua în stâni și în locuri unde nu era cosit, până au reușit să își facă o colibă. Au stat câteva zile, dar foamea și nevoia de scutece pentru cei mici au determinat-o pe mama lui D. I. să se întoarcă împreună cu copiii acasă. Ajunși în localitate și intrând pe poartă, mare le-a fost surpriza să-și vadă curtea plină de soldați. Așa au stat timp de trei săptămâni, perioadă în care D. I. își amintește cum unii dintre soldați îi luau în brațe, se jucau cu ei și fiecare strângere în brațe le amintea de tatăl lor care a rămas ascuns până când soldații au ieșit din localitatea lor.

A trecut războiul, iar mama lor a murit. Nici unul dintre ei nu a înțeles ce se întâmplă, îl vedeau pe tatăl lor cioplind într-un lemn, dar nu știau că făcea crucea pentru mama lor. Viața grea, abia atunci a început D. I. să o înțeleagă și să o simtă. Au trecut doar șase luni de la moartea mamei când tatăl s-a recăsătorit. Odată venită noua mamă în casă, D. I. a fost dat de slugă la o mătușă, sora tatălui, timp de doi ani unde a stat să îngrijească o ciurdă de vaci. Foame multă a răbdat în cei doi ani petrecuți peste Someș, povestește D. I. cu lacrimi în ochi: „mă duceam pe furiș și mulgeam vaca să nu mor de foame,” până într-o zi când mătușa, sora tatălui, l-a dus înapoi acasă, fiindu-i milă de bătaia de joc pe care trebuia să o îndure D. I. din partea soțului ei.

Reîntors acasă, nu mult a durat bucuria de a-și revedea frații și familia care se mărise cu încă doi membri, că tatăl l-a trimis din nou slugă la un ungur. Fără să aibă vreo putere asupra cuvântului, cu tristețe și durere în suflet, a plecat luând în brațe fiecare soră și frate rămas acasă. Familia ungurului avea și ea două fete care se bucurau de copilărie, de viața frumoasă de la țară, de serile de șezătoare și își amintește cum „fura câte o privire” din bucuria lor.

D. I. stătea câte o săptămână singur cu caii și dormea într-o colibă pe care ungurul i-o pregătise înainte să ajungă. A îndurat multă bătaie și dispreț din partea familiei. O singură dată pe săptămână avea voie să vină acasă la stăpân, unde stătea în podul grajdului, apoi se întorcea călare înapoi pe laz. Își atinge mâinile și îmi arată cum i-au fost biciuite ambele brațe atunci când caii pășteau în altă parte, pe alte proprietăți: „eram mic și nu puteam să îi stăpânesc pe toți, iar pleoapele mi se închideau uneori și ziua, că noaptea nu aveam voie să dorm, trebuia să fac tăciuni și să arunc pe unde stăteau caii, să nu vină lupii să mănânce mânzii.” Nu stătea nimeni lângă el, dar știa că vorba-i sfântă, dacă îi spunea să nu doarmă, nu dormea…

Ungurul i-a promis că îi va da pământ și îi va construi o casă pentru anii petrecuți la ei, dar tatăl, auzind, a venit la ungur și i-a cerut „sâmbrie” pentru el, nu casă și pământ pentru D. I. Auzind discuția dintre tată și ungur, D.I . a fugit de la casa lui, având doar 17 ani și a plecat la Baia Mare, unde, cu ajutorul unuia dintre frați s-a angajat la Furnicular, firmă ce se ocupa cu transportul minereului. După un an de muncă la Funicular, s-a hotărât să intre în mină la Ferneziu. Își dorea cu ardoare o casă și o familie alături de care să trăiască.

Îmi povestește cu cât drag și fară să țină cont de pericolul din subteran, pleca de la locuința unde stătea în chirie până la vestiarul din gura minei. Acolo se încălța cu bocancii de schimb, își lua lampa electrică și se ducea la colivie (lift) care îl urca la orizontul la care lucra. Aici se întâlnea cu noua familie (colegii de muncă) așa cum îi plăcea lui să le spună. Avea zile în care lucra manual cu lopata, ca vagonetar și zile în care era ajutor de miner, când stătea lângă un coleg la copturat frontul adică dezlipea piatra din tavan, după care scotea materialul din front și se arma, se asigura cu lemn sau cu TH-uri metalice, se bandaja cu lemn crăpat și începea perforatul frontului. Ambiția și dorința de a profesa l-au făcut pe D. I. să se înscrie la școala de artificier. Odată ajuns artificier, avea în grija lui alți mineri, iar el era cel care încărca locul de muncă, apoi pușca acel loc, după care ieșea afară din subteran, se spălau cu toții și se întorceau la casele lor. Așa era viața lui de zi cu zi, înafara acelor zile mai puțin norocoase când apăreau unele accidente: „am avut parte și de gazare și zile în care s-au rupt armăturile, dar echipa de salvare a venit în ajutorul meu și al celorlalți, deoarece știam că Dumnezeu ne veghează atât la suprafață cât și sub pământ”.

La 19 ani s-a căsătorit în localitatea în care s-a născut, a venit pe lume un băiat, iar după opt ani a divorțat de prima soție. Copilul a rămas în grija mamei, iar D.I. și-a continuat activitatea în subteran. În această perioadă de singurătate și-a întâlnit a doua soție. A venit pe lume o fetiță, iar după trei ani a divorțat și fata a rămas din nou cu mama. A întâlnit o a treia femeie, cu care a trăit 31 de ani fără să știe dacă a cunoscut dragostea sau așa a fost să fie călătoria lui în această viață.

La 63 de ani, pensionar fiind, s-a întors în Maramureș, loc care îi trezește multe amintiri, el lucrând o perioadă la mină, în M-ții Țibleș. În acea perioadă s-a creat o idilă între el și o femeie din acel loc, ea fiind căsătorită, cu familie și cu o poziție socială în acea localitate.

Într-o zi, hotărât, pleacă în căutarea acelei femei, pe care o găsește, spre bucuria lui, văduvă. Din momentul reîntâlnirii, scânteia s-a aprins în sufletul lui. Trăia din nou acele momente de bucurie și fericire din tinerețe. Rămas în acea casă, află că din dragostea pe care o avea în tinerețe cu acea femeie, s-a născut o fetiță frumoasă foc de care D. I. a aflat de ea abia la 63 de ani. În sfârșit și-a găsit liniștea, băiatul și fata din cele două căsătorii păstrează legătura cu el. Îl vizitează de câte ori le permite timpul, deoarece sunt departe de el. Nu a fost întrebat niciodată de ce a plecat de lângă ei, dar D. I. îmi mărturisește: „știu că într-o zi va trebui să plec în fața lui Dumnezeu, iar acolo va trebui să găsesc răspuns la toate întrebările care îmi vor fi puse”… mă îmbrățișează și îmi urează o viață binecuvântată.

O viață de om…. Uneori realitatea depășește ficțiunea. Câte povești neștiute se ascund în spatele unor chipuri de oameni pe lângă care trecem, îi salutăm, fără să bănuim câtă durere, câtă bucurie, câte neîmpliniri și câte căutări îi definesc! Îmi spun că povestea lui zbuciumată e pe sfârșite, poveștile noastre, ale tinerilor, abia încep….

Mihai Vlăduț MOLDOVAN
clasa a IX-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”