Domnul învățător Iuga Gheorghe, Olu (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Îmbrăcat frumos, cu haine și opinci noi, cu gatii și cămașă din pânză de in și cânepă, albite și «bilițe », cu ghiozdanul în spate, cu mama de mână, am plecat la Școala din Buleni, o școală cu două săli de clasă și o cancelarie, pentru clasele I-IV, cu două clase dimineața și două după masa. Aceasta era școala, nu departe de casa noastră. Avea și o curte frumoasa, acoperitoare.

După mica festivitate de început de an, cu toți elevii și învățătorii celor 4 clase prezenți, cu flori și scurte cuvântări, se anunță programul, pe clase, după care elevii claselor de dimineață intră cu învățătorii lor înăuntru, ceilalți elevi cu însoțitorii lor plecând spre case. Școala, instrucția și educația, au început!

Marea majoritate a elevilor rămâneau în mediul de la țară; deci instrucția și educația lor trebuia să fie folositoare acelui mediu de viață, iar școlile pedagogice aveau programa adaptată acestor prevederi. Un învățător știa să cânte la vioară, să planteze și altoiască arbori fructiferi, multe alte activități din grădină prezente în mediul rural ș.a.

La clasa I am fost repartizat domnului învățător Iuga Gheorghe, a Olului, care de la început s-a manifestat cu o severitate excesivă pentru fragilitatea noastră de micuți, scăpați din mâna mamei, în ce privește ordinea, curățenia, punctualitata, disciplina, evident și învățătura, mai ales. Avea o ținută impecabilă, sub toate aspectele și-ți puteai fixa ceasul, pe care nu-l aveam, după cum venea și pleca domnul de la școală; era cu o multiplă pregătire, în multe domenii. Cânta la acordeon, la vioară, repara ceasuri, acordeoane, era frizerul dascălilor și a altor personalități din comună, era croitorul de lux al doamnelor, confecționa stilouri deosebit de bune și rezistente, folosind doar carapacele, tuburile unor stilouri stricate, cu care puteai scrie pe mai multe pagini cu indigo, având ca «peniță» un vârf rotunjit de ac de seringă, ne desena în creion, și privindu-ne, duceam acasă imaginea ce ne-o vedeam și în oglindă; se pricepea la tâmplărie, dulgherie ș. a. El și-a construit singur casa, mai târziu, cu toate ale ei. Cum s-ar spune, un om multiplu și nu cum l-a denigrat unul (tot dascăl, făcut cumva pe scurtătură) în ideologia nefastă a timpurilor ce a tăbărât peste noi. Ce mai inginer era, dacă era!

Eu eram o fire extrem de timidă și nu se asocia prea bine cu severitatea domnului învățător. Am pornit cu greu scrisul, mai cu certare și am dus-o așa cam tot anul, cu o teamă instalată. Spre sfârșit de an, la o «scriere frumoasă», văzând că nu mă prea descurc «frumos», a luat stiloul dânsului și mi l-a pus în mână, apoi mi-a purtat dânsul mâna cu a lui, pe o jumătate de pagină și mai departe am mâzgălit-o eu. Eram doar nepotul directorului, Iuga Gheorghe a Birăiței (bunicul după mama a fost primar (birău) până a plecat pe front, de unde nu s-a mai întors, cum am mai amintit) și se gândea să mă scoată la liman. Mi-a notat scierea frumoasa cu 5/10, probabil pentru partea dânsului de scriere. Odată ne-a povestit ceva și la urmă ne-a spus să desenăm fiecare ce vrem din acea poveste. Eu am desenat un urs prin pădurea de brad despre care se vorbea; mi-a notat-o cu 10 și a arătat-o clasei. Am suflat și eu mai ușurat, mi-am ridicat capul puțin mai sus. Tot timpul mi-a plăcut foarte mult desenul în școală și adunam laude; nu i-am dat însă cursivitate, din multe împrejurări, de toate… și cred că am pierdut mult.

La citire eram foarte bun. Așa cum era la noi învățarea scrisului și a cititului, literă cu literă, apoi cuvântul și nu prin metoda globală, direct, ca în alte părți, ci prin litere, pe rând, apoi cuvintele. De exemplu: a, A; m, M, apoi mama, Mama. Tot așa cu tata, mere, cucul… și celelalte, până se citea și scria tot alfabetul, la sfârșit de manual. Dar, cum am mai spus altă dată, eu am observat că am memorie foarte bună. Astfel, din mers, eu și memoram toate paginile. La sfârșitul abecedarului am spus la careva de-a casei să mă urmărească din abecedar, pagină cu pagină, pe litere, pe cuvinte și pe texte, scrise mai spre sfârșit și le-am reprodus cu totul, fără greșeli. Am încheiat totuși anul cu bine, printre elevii buni din clasă.

Domnul învățător a plecat în România, refugiat, o parte din Transilvania intrând sub ocupație maghiară. De acolo a plecat pe front, a căzut prizonier și a revenit în localitate după 1946, mult schimbat, în suferință ce a îndurat-o prin stepele înghețate rusești, siberiene. Nu putea suporta mersul cu trenul sau în aglomerație pe autobus și, când trebuia să meargă la Vișeu, la raion, mergea peste deal, pe jos, cca 8 km. Tatăl soției a fost asistent medical calificat și făcea pe medicul, în cazuri mai ușoare. Erau în stare buna, l-au făcut chiabur și i-au luat aproape tot. Avea o casă foarte mare, cea mai mare din localitate, cu o curte extinsă, numită «Curtea Medicului», pe care CAP-ul a făcut-o sediu.

Învățătorul avea trei copii la școală, soția nu avea serviciu, deși avea 3 ani de «învățământ rural», fără a-l încheia, prin venirea ungurilor. Atunci învățătorul mai efectua diferite munci, cu mică remunerație, benevolă, pentru a rezista. Era totuși personajul cel mai creativ din comună, cel mai folosit și de autoritățile locale, pentru diferite scrieri, lozinci. Picta pe sticlă, pe hârtie, și-a confecționat două sisteme de litere, mari și mici, din nu știu ce material, în toate manifestând ingeniozitate, dar, în schimb, a fost persecutat și de oficialități și de conducerea școlii, pentru nu știu ce crez politic avut, ce nu-l manifesta, contra ideologiei vremii. Mi-am reîntâlnit primul învățător din viață, după mulți ani și peripeții, la școală, dânsul învățător cu activitățile amintite, pentru care aveam și îi purtam un mare respect, iar eu profesor suplinitor, tolerat câtva timp, cu cea mă joasă salarizare, III/1, desi eram calificat pentru ciclul doi. Erau echitățile și dreptățile sociale ale vremilor de atunci.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA, 06.09.2021

Sursă foto: http://www.graiul.ro/