Există libertate de exprimare în România? (autor, Marius Vișovan)

Nu-l pot uita pe Victor Ponta purtând tricoul cu chipul lui Che Guevara… public, vizibil, ostentativ, în diverse situaţii… unul dintre miturile extremei stângi mondiale care încerca să spele imaginea osificată şi dezgustătoare a monştrilor îmbătrâniţi în rele Stalin, Mao, Brejnev (şi lista e lungă, până la recent răposatul „patriarh” comunist Fidel Castro ) cu figura unui revoluţionar idealist, generos, veşnic tânăr şi curajos care refuza instalarea comodă la putere asumându-şi mereu noi riscuri şi plătind cu viaţa pentru idealul său. Dar dincolo de imaginea cosmetizată, cine a fost comunistul latino – american Ernesto Guevara, supranumit Che? Un criminal notoriu, un instigator permanent la violenţa politică şi ideologică, care în opoziţie practica terorismul contra statului iar ajuns la putere în Cuba a practicat terorismul de stat ordonând şi organizând serii de execuţii contra adversarilor reali sau potenţiali, declarând fără jenă chiar şi la ONU că va face aceasta cât va considera necesar! O personificare a urii şi a crimei care, dacă nu era lichidat în Bolivia în 1967 ar fi continuat să ucidă încă multă vreme pe mai multe continente !

Iar Victor Ponta nu era un om al străzii sau un student naiv care a primit un tricou de la cineva, el era la ora aceea preşedintele unui partid important, apoi prim ministru şi candidat la preşedinţia României şi îşi asocia ostentativ imaginea cu sinistrul criminal comunist!  Cu siguranţă, o bătaie de joc pentru democraţie şi o ofensă pentru milioanele de victime ale comunismului din România. Dar nu a fost urmărit în justiţie iar condamnarea morală din partea societăţii civile, dacă  a existat, nu s-a auzit mai deloc. Libertatea de exprimare în România pare a fi extrem de largă… dar nu pentru toţi.

Cu totul altfel stau lucrurile când e vorba de repere istorice considerate „de dreapta” şi nu de peste Ocean, ci ale noastre, româneşti. Cei exterminaţi în temniţele comuniste (cu puţine excepţii oameni „de dreapta”, cel puţin din perspectiva autorităţilor) batjocoriţi şi torturaţi, înfometaţi şi traumatizaţi, unii ucişi iar alţii supravieţuind ca nişte epave umane, au suferit încă zeci de ani după aceea şi condamnarea morală şi marginalizarea socială (inclusiv urmaşii lor, sub diverse forme) sub eticheta de „criminali de război”, „duşmani ai poporului”, „fascişti”… toate fiind false în imensa majoritate a cazurilor, dar lăsând urme adânci în opinia publică, cetăţeanul de rând neavând cum verifica acuzaţiile, orice opinie alternativă fiind interzisă. Unii au fost savanţi sau militari de carieră, alţii teologi, scriitori, medici sau profesori eminenţi, iar foarte mulţi ar fi ajuns valori consacrate dar tinereţea le-a fost retezată în temniţe şi lagăre… pentru regim, cu toţii erau doar „bandiţi”…

După ‘90, cu singura televiziune încă puternic dominată de neocomunişti şi cu foarte săracele organe de presă independente, românii cer dreptul la informaţie necenzurată, iar foştii deţinuţi politici (atâţi câţi mai trăiau) cer dreptul să se exprime public, să spună adevărul despre comunism şi despre idealurile în numele cărora s-a opus comunismului, atâtea decenii supuse mistificărilor în scopul demonizării. Încet, cu greu, românii încep să afle despre evenimente, atitudini, personalităţi, curente de gândire, ce le fuseseră complet ascunse până atunci sau să le vadă în altă lumină decât cea în care le fuseseră oficial prezentate. S-au publicat cărţi despre închisorile comuniste (în tiraje mici, fiindcă resursele financiare erau reduse), au mai apărut mici interviuri sau documentare, unii tineri au mai avut privilegiul de a cunoaşte personal pe eroii luptei anticomuniste, acum, la apusul vieţii. În ciuda mijloacelor disporporţionat de reduse faţă de istoria oficială (care continua să susţina o mare parte a propagandei comuniste, sau să spună unele adevăruri doar la subsolul paginii) curentul de recunoaştere publică a jertfelor anticomuniste şi chiar aura de sfinţenie a unor personalităţi spirituale din închisori a tot crescut, găsind ecou în lumea cultural – artistică (fecundând poezia, proza, teatrul şi chiar unele producţii cinematografice), în cultul oficial sau semi – oficial adus în Bisericile româneşti unor deţinuti politici de mare profunzime morală numiţi generic „sfinţii închisorilor”, în lucrările ştiinţifice ale unor istorici tineri, în deciziile unor autorităţi locale de a conferi nume de străzi sau de instituţii, de a amplasa statui sau plăci memoriale, etc. (recentele evocări ale senatorului Lavric aduc ca noutate faptul că sunt rostite în Parlament, dar fenomenul e mult mai vast şi mult mai vechi).

Dar… s-a dorit blocarea acestei evoluţii şi sufocarea brutală a acestei afirmări a libertăţii şi regăsiri a demnităţii româneşti. Într-un context complicat şi cu multe complicităţi, clasa politică nu a avut altceva mai bun de făcut decât să emane legea 217 din 2015 care blochează printr-o sumă de interdicţii confuze dar agresive aproape orice libertate de analiză, afirmare sau manifestare publică a istoriei recente sub ameninţarea puşcăriei sau a unor amenzi devastatoare. Legea permite şi chiar instigă la demolarea sau demontarea unor repere din spaţiul public, interzicerea unor publicaţii, şantajarea autorităţilor locale sau centrale, interzicerea omagiului adus la diverse nivele unor deţinuti politici, o adevărată vânătoare de cuvinte, simboluri, persoane sau repere publice. Deci libertatea de exprimare a fost şi este foarte mult restrânsă. Schimbările jenante de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului sunt şi ele o consecinţă evidentă, această instituţie trebuia anihilată sau făcută inoperantă, la fel şi eliminarea din funcţia guveranamentală a domnului Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. O altă consecinţă este legea 232 din 2020, care modificând o lege bună deja existentă a introdus discriminarea între urmaşii deţinuţilor politici, privând un procent mare dintre ei de drepturile oferite de legea precedentă.

Dar Sighetul, este el un spaţiu al libertăţii de exprimare? Legile de la Bucureşti operează şi aici, cenzura şi auto – cenzura funcţionează pe temele deja amintite. Şi totuşi, prezenţa în oraşul nostru a Memorialului Victimelor Comunismului, instituţie de prestigiu euopean, cu peste 100.000 de vizitatori anual, înclină mult balanţa în favoarea adevărului, vechea propagandă bolşevică nu are şanse în faţa atâtor dovezi clare, ştiinţific organizate şi prezentate şi la îndemâna oricui. Nici la Memorial nu se spune chiar totul (o anumită discreţie prudentă a fost necesară de la început, în anii ‘90 mulţi dorind ca proiectul să eşueze), dar se spune foarte mult şi se spune bine. Iar locuitorii Sighetului şi maramureşenii în general au fost poate (statistic vorbind) mai greu de spălat pe creier, de aceea la Sighet am simţit mereu adieri de libertate nu doar în discuţiile private sau de cafenea ci şi în presa locală ( „Salut, Sighet!” este un exemplu nu perfect, dar foarte bun). Rămâne desigur marea decepţie din 2014 (culmea, înainte de legea 217 sus amintită) când un amestec de şantaj neoficial, duplicitate, frică şi politica struţului au dus la demontarea ruşinoasă  a plăcii comemorative a tinerilor anticomunişti de la Liceul „Dragoş-Vodă”. A fost un moment când pătimitorii temniţelor au simţit că li se mai dă o palmă… Placa aşteaptă răbdătoare, la mine acasă, ziua libertăţii depline.

Deci, există libertate de exprimare în România? În privinţa contestării deciziilor sau politicienilor actuali, da. În privinţa reperelor esenţiale ale devenirii neamului românesc, nu. Sau prea puţin…

Preot prof. Marius VIȘOVAN