Există un timp pentru orice (autor, Crina Voinaghi)

Petrecea multă vreme gândindu-se la timp. Își aducea aminte că în copilărie avea ore întregi ba chiar zile lungi de plictiseală în care timpul se târa asemenea unui melc hotărât să ajungă ultimul la frunza de varză. Nu mai ținea minte de când timpul îl înșela și împărțea ziua în câteva momente cheie cum ar fi toaleta de dimineață, plimbarea de după-amiază încetinită de baston, scuturatul pernelor care îl făcea tot timpul să strănute și serialul de seară devenit tot mai siropos odată cu trecerea anilor. Și apoi de la capăt. Ca și cum ar fi aceeași zi pusă pe repeat. Ca și cum tipul înalt care făcea un maraton în mai puțin de trei ore, bărbatul carismatic după care femeile întorceau capul pe stradă, divorțat la doar doi ani după nuntă și care nu s-a mai recăsătorit, ar fi dispărut. Pur și simplu. Nu s-a transformat, a dispărut, nu îl mai recunoștea în nimic. Nici în mersul șovăielnic, nici în ridurile care îi brăzdau fruntea, nici în ochii apoși, nici măcar în vocea devenită răgușită și ezitantă.

Apoi au început să îl doară toate deodată. Vârsta, asta e, cnp-ul, îi spunea vecina de la trei care îi aducea din când în când o prăjitură, vorbeau de trecut, de copii iar timpul devenea vioi, întinerea și cânta cu toate limbile ceasului vechi cu pendul de pe hol. A venit și fata lui din Elveția – singurul copil pe care îl avea – cu două săptămâni înainte de Crăciun.

– Tată, ți-am spus să ai grijă de tine! Of, de ce nu ați mai făcut voi un copil! Tu ești într-o parte, mama în alta, am și eu viața mea! zicea ea cam de două ori pe zi cu ochii la ceasul micuț de la încheietură.
– Apoi nu trebuia să vii dacă te-am deranjat, îi răspundea el pieptănându-și părul rar și alb. Avea ticul ăsta ori de câte ori se simțea ofensat, îl păstrase din tinerețe când avea un păr des și frumos, cam așa ca al fetei lui.
– Nu mă enerva! Mi-am luat două zile de concediu. Cu week-end-ul, patru. Merg cu tine să-ți faci analize, te pun eu pe picioare.

Nu i-au ieșit bine analizele. Fata lui a plecat după patru zile timp în care i-a întors casa pe dos, a ridicat praful din covoare, a gătit exagerat, a servit mesele la ore fixe, a aerisit continuu, el suferind de frig și dorindu-și să nu fi venit. Plus că vorbea tot timpul la telefon într-o franceză pițigăiată și miorlăitoare. Nu suferea franceza. I se trăgea din școală probabil, de la conjugarea infinită a verbelor și de la profa care urla pronunția.

S-a internat pentru trei zile – pentru mai multe investigații cică – iar timpul nu mai era împărțit, devenise un lac mâlos nemișcat, cu miros de clor și medicamente. Poate și pentru că își lăsase ceasul și telefonul acasă spre disperarea celor doi prieteni ocazionali pe care îi mai avea și a fiicei lui, singurii care îl mai căutau. Poate l-ar fi sunat și vecina de la trei, cine știe? În lipsa unui ceas urmărea defilarea asistentelor, a medicilor, a infirmierelor, a celor care veneau în vizită, doar noaptea erau perioade de liniște întrerupte de suspine mai sonore. Apoi nu mai putea să doarmă iar timpul îl cuprindea în plantele lui unduitoare.

După Crăciun au început să-l doară mâinile. Pur și simplu. Timpul aproape s-a oprit în loc dar cel mai ciudat era cât de mult le simțea ale lui, așa dureroase și atârnându-i greu de corp. Ar fi vrut să le smulgă și să le pună deoparte, măcar cât să poată dormi dar erau ale lui, ramificații devenite inutile ale unui corp ticăind mut. A avut timp în acele nopți să-și aducă aminte toată adolescența. Clavicula unei fete blonde, cerul mânjit de stele văzut dintr-un câmp de maci, roșul unghiilor tipei de la bar care îi dădea restul de la paharul cu gin și el care îi prindea mâna caldă spunându-i „Păstrează-l!” Mama lui tot timpul cu cearcăne, bicicleta negru cu galben la care pedala ca un apucat, muzica răsunând dintr-un garaj unde era clinchet de pahare și versuri de la Pink Floyd. Cât de repede a trecut acea perioadă, uneori se întreba dacă sigur e a lui, dacă nu cumva a inventat-o. Au mai fost momente fericite, sigur că au fost, dar perioade întregi ca atunci, asta nu mai ținea minte. Poate era și el de vină, nu lua timpul în serios, credea că e egal, corect, altruist. S-ar întoarce să mai stea cu fata blondă, să îi sărute clavicula ca în acele seri de iulie, să nu se însoare atât de repede și prostește cu cea mai bună prietenă a ei doar ca să se răzbune pentru a și uitat ce, să nu se mai îngroape în lucru devenind un străin pentru propria lui familie.

A durat câteva nopți dureroase până și-a dat seama că toate gândurile sunt inutile, că timpul îl păcălește în continuare provocându-l să se gândească la ceva mort, trecut, terminat, devenit atemporal. Când și-a dat seama de asta nu l-au mai durut mâinile. A dormit toată noaptea iar dimineața s-a simțit tânăr, energic. Și-a dat jos ceasul de pe mână și a oprit pendulul din hol. Apartamentul încărcat de tablouri, pături, milieuri și vaze de cristal i-a părut brusc apatic și inutil. S-a îmbrăcat lejer și a urcat încrezător la etajul trei. Era o zi numai bună de făcut o plimbare prin oraș, iarna se transformase prematur în primăvară.

prof. Crina VOINAGHI

sursă foto: mediafax.ro/Persistența memoriei, Salvador Dali