A fost senzație sau doar imaginație? (Ioana Trifoi)

„Capitolul începe cu verbul a fi la trecut, ceea ce înseamnă că acțiunea e încheiată nu cu mult timp după ce eu scriu acest capitol, care s-ar dori a fi capitolul dintre rău și bine al cărții mele, capitolul dintre zâmbete și lacrimi ale unei visătoare ce-și flutură buclele prin atâta aroganță de parcă ar fi în grădina Edenului, ba mai mult se dorește a fi capitolul dintre inimă și minte unde s-au purtat mai multe războaie decât în Crimeea, unde am fost și atacant, dar am fost și atacată și nu de bombe atomice sau nucleare ci de propriile gânduri, dezamăgiri și speranțe ireale, care nu au făcut altceva decât să mă arunce în sârma ghimpată, sârma care leagă rațiunea de sentimente și crede-mă că-i locul cel mai puțin plăcut unde mi-aș fi dorit să fiu trezită la realitate. Îmi plac diminețile, însă voiam să mă trezesc sărutată de razele soarelui și alintată de cafeaua fierbinte de pe noptieră, nu îmbrâncită de ghearele unei inimi răgușite, care a rămas mută și nici mustrată de o conștiință îmbrăcată în haina incertitudinii. Dar acuma ce să-i faci, unele dimineți sunt dure sau poate noi oamenii primim mereu ceea ce oferim? Oricât mi-ar plăcea să vorbesc, de data asta aleg să tac, mă voi ataca singură, autogol ar spune fotbaliștii.

Stau doar și mă întreb dacă a fost sau încă este? A fost sau va fi ? Am fost sau ai fost? Sau doar ai fost și nu-i mai fi..?
Am greșit punându-mi atâtea întrebări mereu, greșesc și acum, dar acuma nici că-mi mai pasă, tu ești o simplă îmbrățișare ce mă va proteja mereu, o simplă privire profundă ce îmi va însenina pădurile prin care hoinăresc, un simplu sărut dorit atât de mult, dar avut atât de puțin și un loc spre care nu voi uita drumul niciodată, deoarece o voi lua pe aleea minții, acolo sigur te voi găsi acasă mereu. Și tu? Tu pe ce drum o vei lua atunci când vei căuta simplitatea de altădată și nu o vei găsi? Vei pune gps-ul tot pe autostrada minții sau de data asta vei călători către strada inimii mele? Am curățat pomii, am plantat flori, am strâns deșeurile, am asfaltat și am smuls toți spinii doar ca să-ți fac călătoria mai plăcută și ușoară, promit să-ți ies în cale și să străbat jumătate drumul, însă nu pot pleca decât atunci când te zăresc venind și voi știi când te vei porni la drum, pentru că pe strada inimii mele încă e beznă, aștept ca tu să aprinzi primul felinar.

Va trece mult timp, precum am trecut și eu destul de mult pe lângă tine, de atâtea ori mințindu-mă că suntem „doar prieteni”, voind astfel să-mi îngrop sentimentele în Orașul Morților, care e mai mult invadat de cei vii, la fel cum și sufletul meu a fost invadat de sentimentele profunde către tine, dar care au intrat în putrefacție, datorită pământului neroditor în care cu sau fără voia ta ai căzut voind să dai roade, voind să înflorești, să strălucești și să crești până la soare, dar nu e vina ta că ai investit semințe bune într-un pământ secetos și plin de mușuroaie, e doar vina mea că am fost cultivată doar de semințe rele și ieftine, iar când ai venit credeam că îmi vei aduce doar buruieni ca și toți ceilalți. Însă acum știu că ai venit cu semințe pe care nu le-am cultivat vreodată, ale căror roade m-ar fi împlinit permanent, tind să cred eu, nu temporar, dar cu mâna pe inimă îți spun că și temporar ai făcut din viața mea un film, film care s-a terminat înainte să-mi pun ochelarii 3D și înainte să îți spun că deși joacă Bread Pitt, tu rămâi actorul meu preferat, pe care îl voi privi mereu pe orice scenă ar juca cu duioasă admirație” .

– Și-ai renunțat?
– Să-l admir niciodată. Să sper că sentimentele vor fi reciproce, da. Am renunțat, fiindcă mi-am dat seama că am avut mitraliera în mână dar n-am știut cum să lupt pentru el, iar astăzi când am mâinile goale aș lupta, dar nu mai am pentru cine.
– Acum mitraliera este la el.
– Sper să nu facă aceeași prostie ca și mine, ci să o folosească.
– Să lupte pentru tine sau împotriva ta?
– Nu se mai înrolează în armata mea, două caractere puternice nu pot lupta împreună, ar fi prea periculos pentru armata adversă.
– Și crezi că luptând separat va fi un echilibru?
– Emoțional, niciodată. Echilibru există doar în gimnastică și mie nu-mi place gimnastica.
– Dar lui?
– El se pliază pe orice, iar gimnastica, deși nu îi surâde, o ia ca atare. Într-un cuvânt, e bun la toate, dar excelează doar în ceea ce îi place.
– Și știi ce îi place?
– Poate că nu am știut niciodată, doar am presupus.
– Și nu ești curioasă să afli adevărul?
– Adevărul e dur, iar eu sunt sensibilă.
– Dacă este așa cum îl descrii tu, va face adevărul mai puțin dureros.
– A făcut tot ceea ce era de făcut, poate chiar mai mult decât meritam.
– Lasă-l pe el să decidă cât meriți, tu ai fost cel mai mare critic al tău din toate timpurile, iar el…
– El a singurul care nu m-a criticat niciodată.
– Și singurul pe care l-ai lăsat să plece atât de ușor. Ți se pare normal?
– L-aș fi legat de mine cu cătușe de oțel și nu i-aș fi dat vreodată drumul, dar unii câini sunt triști când stau în lanț, mai ales în lanțuri ruginite.
– Nu-ți mai căuta scuze pentru trecut. Nu tu ești cea care scrie despre iubire ca despre un Dumnezeu pământesc? Nu tu ești cea care citează despre puterea de a lupta pentru vise și despre resemnarea în fața eșecului ca despre o a doua mamă?
– Eu sunt.
– Și-atunci ce-aștepți?
– Să-mi scrie că ajunge în 5 minute.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca