Oricine, dacă vrea, poate să-și scrie o parte, sau părți din trăirile vieții sale, secvențe de autobiografie, dacă le crede puțin interesante, pentru alții sau pentru el, care pot avea curs sau pot fi uitate, acolo, în pagină. Am avut ghinionul, de neînlăturat, de a-mi scrie de multe ori autobiografia adolesecenței, a tinereții, în mod forțat, nu din proprie dorință, dar cu multe omisiuni dorite și realizate, exemplar. Nu știu ce plăcere diabolică le putea determina această curiozitate torționarilor, să cunoască viața altora, până și în intimități familiale, cu cât mai multe detalii, poate uneori smulse prin chin și suferință cumplite, pentru cei ce nu le-au mai putut răbda.
Încă de mic copil, îmi schițam idealuri de viață, care se maturizau și ele cu vârsta, apoi într-o trăinicie de neschimbat, fiind cristalizate în modele de viață morală, de cinste și demnitate. Așa mi-a fost felul, s-au „clădit” din famile, din mediu, care au fost cu totul diferite față de cele aduse și importate de bolșevism, care ne-a năpădit și cotropit țara.
O să se desprindă de aici și „confesiuni”, secvențe de viață care trebuie să fie de o sinceritate pură, acelea pe care dorești să le exprimi.
Mă gândeam la o profesie, care n-a fost cea de profesor de matematică (trădez: doream să devin inginer silvic, să-mi port drumurile prin „lumea celor care nu cuvântă”, în natură, departe de răutățile umane). Mă gândeam să-mi întemeiez o familie, cu trăire în norme morale pure, atât de frumoase. De altfel, în acele timpuri, înainte de a se abate peste noi urgia rusească, Maramureșul, pe care-l cunoșteam și era cunoscut, se prezenta ca o oază de cinste și demnitate comportamentală, familială, în credință și un model de trăire morală, în vrednice datini și tradiții. Atunci, cinstea, virtutea erau la locul lor, respectate, trăite, iar acum, într-un timp istoric relativ scurt, Virtutea se consideră o „rămânere în urmă”, un „balast social”, viciu, iar Viciul se trăiește ca „virtute”.
Cultul religios era aproape exclusiv greco-catolic în Maramureș și majoritar în Ardeal; la catolici, divorțurile nu sunt admise de biserică. Sunt doar câteva rare excepții, exact și bine definite, în firescul lor uman și în spirit de caracter și chiar e normal să fie așa.
O parte din adolescență și tinerețea toată am petrecut-o în prigoană cu suferințe grele, aproape de suprimarea vieții, anii de urmărire, anchete, detenție, lagăre cu munci de exterminare, exmatriculări și restricții domiciliare, însumând, toate la un loc, aproape 12 ani! Fără Mandat de arestare, fără nicio Decizie de condamnare a vreunei Instanțe de Judecată (!), așa cum prevede Legea, doar prin Decizia Securității, pentru refuzul meu de a le fi colaborator, în toate solicitările.
În toată această situație, am îndurat suferințe fizice cumplit de grele, care aproape mi-au sfârșit trăirea, punându-mi eu însumi viața gaj acestora, dar aveam, în schimb, o bucurie interioară imensă: am tăcut și protejat totul, un copil, salvând multe persoane de detenție (7-8 persoane), care puteau fi ele în îndurările mele și, în mod sigur, am salvat chiar vieți umane. Torționarii au condus anchetele, dar eu le-am dominat de la un capăt la altul. Nici unul din cei care au avut legătura cu protejarea și ascunderea la noi, în casă, a unui urmărit, inginerul Pop Mihai, timp de 3 ani, o lună și o săptămână, nu au fost chemați să răspundă la vreo întrebare. Securitatea a rămas cu ce am decis eu să le dau: Inginerul a venit într-o vizită la noi, în tranzit turistic, fiindu-mi cunoscut de la liceu, unde studenții mai predau ore; a plecat nu știu pe unde, atunci când eram la școală. Eu mi-am asumat tăinuirea și am răbdat toată cumplita prigoană pentru aceasta, deși aducerea la noi a fost prin înșelăciune. Predarea lui nu se punea, pentru a ne salva, era în afara obiceiurilor și practicilor familiale.
După „eliberare”, în 04.03.1954, într-un iureș de o vară, mi-am încheiat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică- Fizic a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și, la 01.10.1954 , mă aflam în sălile de curs și amfiteatre; eram student.
Deși cu o evoluție de student foarte bună, cu majoritatea notelor de 10, câteva de 8, nicio notă sub 8, cu media generală în jur de 9,50, în 08.02.1958 am fost exmatriculat din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studiu, după prima sesiune, deși eram unul din cei mai buni studenți din an. Motivul: am recidivat din nou și am refuzat cu dezinvoltură colaborarea cu sinistra și criminala Securitate, deși știam ce mă așteaptă și m-a și așteptat, mai puțin însă decât credeam eu, în loc să mă bucur de perspectivele frumoase ce le oferea munca mea cinstită, asiduă, dacă admiteam compromisul. După 5 ani la munca de jos, batjocorit tot timpul, am reușit să-mi reiau studiile, prin Instanță, dovedind minciuna grosolană a securității, cu condamnarea. Durata studiilor mele a fost de 10 ani, 1954-1964, în loc de 4 ani, cât trebuia să fie și după un an de funcționare la Liceul (Colegiul) „B. P. Hasdeu” din Buzău, m-am stabilit la Liceul din Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare, 1965-1990.
Multe etape importante din viață le-am petrecut în recuperare (liceul, facultatea, serviciul ș.a.) fiind pe punctul de a renunța și la una din cele mai importante comandamente de viață, întemeierea unei familii. Motivul era starea de nesiguranță în care mă vedeam, pe de o parte, fiind mereu în prezența posturii de proscris, care ar fi dat o nuanță de nesiguranță și familiei; pe de altă parte, aveam vârsta de 37 de ani, în decalaj cu normalitatea, cu generațiile, trăind și într-o lume potrivnică gândurilor despre viața și idealurile despre famile, o lume mult schimbată sub acest aspect.
O întâlnire de conjunctură cu o colegă a mea de an, Tăut Maria, profesoară la Liceul din Cavnic, care, prin discuții, a spulberat temerile mele și, în loc de rezerve, a adat un curs optimist acestora, cunoscute, chiar în mod apreciativ. În urma acestor discuții, am decis să ne unim destinele, încheind actul de căsătorie civilă la primăria orașului Vișeu de Sus, oficiată de primarul Gr. Hontău, în data de 28.07.1968. A fost un eveniment cu participare mai restrânsă, cu cca 120 de persoane, colegi aflați în localitate, câțiva prieteni și cunoscuți. Căsătoria religioasă am realizat-o în orașul Ploiești, departe de ochii lumii.
Am pus la baza acestei căsnicii idealurile de viață demult stabilite, în cinstirea, onestiatea și respectul moral total al unei familii. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, încă din primii ani de căsnicie și, la baza idealurilor familiale au stat aceștia pe primul loc, având în această privință un acord deplin, parcă în întrecere cu preocupările pentru ei.
I-am îngrijit și susținut cu toate puterile și sacrificiile, în acele vremuri grele, urâte, cu mizerie sub multiple aspecte, ajungând să dobândească o solidă pregătire pentru viață, astfel încât, lăsați liberi din mâini, să nu se prăbușească. Azi sunt realizați și la loc de cinste, în serviciu și societate, cu bucurii și împliniri, bucurându-ne și pe noi cu trei nepoței. Pentru copii, pentru stabilitatea și buna lor stare, creștere, orice sacrificiu nu e prea mare.
Dacă atunci, demult, au fost acele suferințe fizice enorme, cu bucuriile interioare mari, care le depășeau, peste viață, au venit, mai târziu alte necazuri; acele stări fizice, exterioare, cu cele interioare, s-au inversat. Tratamente cumplite, diabolice, de lungă durată, au fost cel mai mult receptate de inimă, organul cel mai sensibil la acestea, la încălcarea brutală a intimităților umane Au început cu o tensiune mare, apoi fibrilații atriale multiple, cu dese flatere de înaltă amplitudine, cu secvențe ventriculare. Le-am pus capăt după peste 20 de ani, cu două crize puternice, care au determinat internarea la terapie intensiva de 10 și respectiv 6 zile, cu o revenire ca o adevărată minune. Am făcut două operații în Franța, La Nantes, în 2007 și 2010, fiind operat de un chirurg român renumit, dr. Marius Andronache, cu deosebit succes, care m-au stabilizat. Domnul să-l ajute și să-l protejeze. În țară mi-au refuzat operația, ca fiind prea în vârstă.
Am avut multe bucurii în viață, alături de soție și cei doi copii, fără suferințe fizice, dar, în opozitie cu prima etapă, acuma suferințele cardiace erau foarte mari și persistente, fiind salvat de ele prin intervenția în cele două terapii intensive și a operatților. Din cauza lor, m-am și pensionat mai devreme, la 59 de ani, soția fiind activă încă 9 ani. Mai mergeam la școală uneori și o așteptam să iasă, să mergem împreună acasă, fiind și o mică plimbare. Am avut nenumărate internări, la Borșa, Baia Mare, Cluj, iar din anul 2000 ne-am mutat acolo, la copii și evenimentele s-au mai liniștit. Acolo eram și aproape de secția de cardiologie, unde am devenit un pacient frecvent, până la operații. Cu foarte multă atenție mă îngrijea doamna dr. A. Ghicu, o mulțime de ani; Domnul să o răsplătească!
Am aniversat „Nunta de Argint” și ne bucuram, eu fiind aproape de 70 de ani și nu speram la mai mult, dar priveam înainte. Domnul ne-a învrednicit însă și am aniversat și „Nunta de Aur”, eu având 87 de ani și soția 77 și 50 de ani de căsnicie. Iată că au mai trecut încă 2 ani și de acum privim înainte, la cât va mai fi. Frumosul eveniment l-am aniversat în Saint Paul, USA, la biserica românească Sf. Ștefan. Preotul român care a oficializat evenimentul fiind preotul paroh Ioan Poptelecan, rudenie apropiată cu noi (o coincidență fericită!). Aniversarea a organizat-o nepoțelul nostru Samuel (12 ani), cu Rodica, mama lui. Au fost peste 100 de persone, câteva familii americane și ceilalți români plecați din țară, majoritatea rezidenți aici. A fost deosebit de frumos, cu de toate îndestulătoare, o bucurie nesperată, venită parcă pe plus. S-a cântat, s-a dansat, s-a vorbit și petrecut ca pe la noi, ceea ce a impresionat, în mod deosebit, cele câteva familii americane. Am avut și o bucurie în plus față de prima „nuntă”. S-au făcut o mulțime de poze, pe automat, tot „spectacolul” fiind înregistrat și video, ceea ce ne-a bucurat mult. De la Căsătoria încheiată în 1968, neavând nicio poză, printr-un incident.
Mulțumim Domnului pentru această frumoasă ajungere aniversară, ca și paticipanților care au onorat-o și turor celor ce s-au gândit și se gândesc la noi. „Nunta de Aur” este un eveniment destul de rar; dacă se realizează căsătoria la vremea ei, la 20 de ani, de exemplu, aniversare dupa 50 de ani s-ar produce la 70 de ani și destui sunt cei care nu prind această vârstă. Alții nu mai ajung aici din alte motive, personale, dar orice familie se bucură, dacă aceasta se împlinește. „Doamne ajută!” Cu liniște privim, după 52 de ani de la eveniment, cât va mai fi, pentru că e mult și atâta cât a fost și vom primi cu bucurie ce va mai urma, cât va fi să fie.
Pot spune că, pe lângă cele familiale, marile bucurii au fost:
– Dominarea toatală a Securității, din anchetele cumplite, tăinuind și protejând totul, pe toți cei implicați în caz.
– Refuzul categoric de a colabora cu Securitatea, care producea o decădere morală încărcată de tragedii, preferând detenția, punând pentru aceasta la dispoziție viața, care era să se și împlinească.
– Mă bucură apoi refuzul pentru același compromis, în recidivă, a doua oară, deși știam ce mă poate aștepta și m-a și așteptat, mai puțin decât credeam, renunțând cu dezinvoltură la studiile aproape încheiate și atât de conștiincios pregătite, ca și la un serviciu foarte bun, în Cluj, în schimbul compromisului, pe care l-am refuzat cu dezinvoltură.
Toate acestea m-au înzestrat cu o bucurie enormă, peste toate, peste viață, inseparabilă de aceasta, pe care o voi și duce cu mine.
– M-a bucurat totuși și reușita onorabilă cu studiile, cu toate blocajele și lungile lor întreruperi, cu uitările și neuitările lor.
O viață plină de amestecuri, de greuri, curățind însă toate suferințele nedrepte care s-au abătut asupră-mi, cu greutate, dar cu deplinătate și demnitate trecute. Doamne ajută, pentru cât va mai fi să fie.
Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet; în prezent rezident în USA
Minneapolis, 03.11.2020
O viata de om in cateva pagini!
Citesc si rămân uimit de sinteza vieții domnului profesor Gheorghe Bărcan, simbol de rezistență umană împotriva crimelor securist-bolșevice la care a fost supus! Cine nu i-a citit relatările si notele biografice publicate pana acum nu poate sa simtă intensitatea suferințelor îndurate de acest OM, durerea sufletească și fizică la care a fost supus! Intreaga-i viata a fost un exemplu de demnitate si verticalitate, de nesupunere la pretențiile securiste, de a-i fi colaborator si prin asta sa faca rau unor persoane, cunoscute sau necunoscute!
Profesorul de matematică, iubitor de libertate și de verdele pădurii si-a iubit semenii, a stiut sa treaca cu stoicism peste chinurile la care a fost supus de catre zbirii si călăii din securitatea bolșevică, intotdeauna punând mai presus cinstea, onoarea și siguranța celor căutați de securisti, periclitandu-si viata, cariera, sănătatea și viitorul întemeierii unei familii! Pentru dansul nu existau cuvintele, trădare, colaborare, delatare! Tinerețea si-a trait-o in spate cu securitatea, fiind veșnic urmărit de aceasta caracatiță veninoasă, însetată de sânge, obedienta bolșevismului nou instaurat în tara noastra! Numai un OM puternic ar fi putut rezista acestor nemernici si acesta a fost tânărul si apoi, profesorul Gheorghe Bărcan, căruia multi oameni ar fi trebuit sa-i mulțumească!
Aceasta relatare biografică cuprinde copilăria, scoala, studiile universitare, căsătoria, activitatea profesională, pensionarea, suferintele medicale, sărbătoarea ,,Nuntii de aur”, nașterea copiilor si multe alte etape din trăirile omului, simbol al rezistenței anti-comuniste si anti-securiste, scotand mereu în evidenta caracterul curat pe care-l are si l-a avut întotdeauna, fiind in cunoștință de cauză că va avea de suferit datorita refuzului de a fi colaborator al hienelor securiste! Imi pare nespus de rau pentru suferintele la care a fost supus, pentru suferința fizică de astăzi, fiind convins că încă nu s-a vindecat total nici de suferintele sufletești, care i-au influentat intreaga viata!
M-a impresionat mult cand am văzut că nu si-a uitat obarsia, ca-si iubeste locurile natale, maramuresenii pe care îi descrie pozitiv, asa cum i-a fost si îi este intreaga activitate a domnului profesor!
A fi OM nu poate oricine, doar ce-i demni si verticali in viata, restul sunt trăitori, fiinte trecătoare prin viata care dupa o perioada cand se ,,sting” sunt uitati! În privința Omului Gheorghe Bărcan, memoria sa ne este si va ramane veșnic întipărite în mintea celor care stiu sa aprecieze o viata tumultoasa, plină cu suferințe si umilințe, dar demnă, curata, nepatata de trădări si delatari! Ma mîndresc cu personalitatea Omului Bărcan Gheorghe, ca-mi este prieten virtual, că-i cunosc in mare viata si asta, pentru ca a avut curajul sa-si așterne pe hârtie gândurile, confesiunile si amintirile, care pe mine personal ma atrag ca un magnet si abia astept sa mai citesc si alte episoade din viata domniei sale!
Multa sanatate va doresc, sa sporiti substantial acei 52 de ani de căsnicie, sa aveti parte cat mai mult de fericire si liniste sufletească! Cu respect si admirație, S.O.Luscalov!
Draga prietene Ovidiu,
O imbratisare calda ar fi cea mai potrvita, chiar si in aceasta forma virtuala, pentr aceasta afectiva si frumoasa intelegere si prezentare a celor sintetizate de mine, despre mine, in acele vremi, grele si urate, ce au venit peste noi ca o napasta. Este mai putin un merit, cat o obligatie morala, cunoscuta si inscrisa in constiinta fiecaruia, de a te opune unor monstrozitati cerute, unor compromisuri abjecte, care fac atat de mult rau altora, pana la trecerea silita a lor intr-o alta lume, a vesniciei. Onestitatea si demnitatea umana te obliga sa rezisti acestora cu toata vigoarea, pana la sacrificiu.
Petreci acestea refuzuri intr-un amestec de suferinte grele, cu bucurii si satisfactii, mult peste acestea.
Cei intemnitati si schingiuiti pentru credinta, libertate, adevar si demnitate umana, potrivnici imposturii si criminalitatii, traiesc, in ralitate, mai mult decat arata inscrisurile pe o hartie, cu data nasterii si a decesului, pentru ca zilele de infometare, de munca peste puteri si alte forme bizare de comportament uman, sunt lungi, foarte lungi si trec greu, “lungesc” viata. (o speculatie, un ras cu plans).
Imi explic, oarecum, cazurile de varsta frumoasa, a unora ce au indurat greutati si suferinte mari si care nu au fost rapusi de barda
tortionarului, care sa fi “lichidat” conflictul. Dupa principiul actiunii si reactiunii, cel supus exterminarii se opune acesteia prin subtilitatile psihice si fizice ce le are la dispozitie, opunere ce se localizeaza in maduva si os, in fibra musculara uscata, in creerul protector si, odata scapat din lanturile de exterminare, aceste rezerve conservate, acumulate de viata, o alimenteaza in continuare, din aceste rezerve, ii da plusul la care avea dreptul, o prelungesc cu ceva din al ei.
Ma bucura prietenia noastra in acest mod stabilita, in firescul ei si sper sa fie trainica, cat viata o va putea gazdui. Dupa cum ai vazut, in toate actiunile mele, gandite si bune, eu am manifestat si manifest multa statornicie. O pritenie se castiga in timp, greu, dar se si poate pierde repede, prin cine stie ce actiuni neasteptate, care sa arate ca ceea ce a fost, in fapt era doar o himera. Perfectiunea nu exista si ceva intamplator si marunt, nedorit, se poate trece cu vederea. Si prietenia se apara, se lupta pe a fi pastrata, in normele firescului uman .
Imbratisandu-te, iti doresc multa sanatate, cu bucuriile si implinirile ce ni le poate oferi viata, folosind cu atentie toate mijloacele ce le avem la indemana, necesare si utile acesteia. Ghe. Barcan
Dumnezeu sa va binecuvanteze ! Din pacate la noi, nedreptatile continua…