Actualitate Cultură Diaspora

Ilegalități „legalizate” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

După scăparea cu viață din cumplitele temnițe ale vremilor, aveam un tonus moral și un optimism extraordinar, în toate fibrele ființei mele, dar și în cele moral-spirituale, pentru că am ieșit învingător total, având dreptul să îmbrac „hainele de sărbătoare” cele mai frumoase, spre invidia torționarilor și bucuria celor ce purtau încă cinstea printre oameni. Aveam ambele mâini pline de victorii, din anchetele diabolice și chinurile muncilor de exterminare, torționarii având doar o mână plină de mostrele chinurilor criminale ce mi le-au aplicat, pentru a mă suprima, refuzând solicitarea lor de colaborator și a lipsit puțin pentru a reuși. Cealaltă mână le era goală și seacă, așa cum a rămas mereu și în continuare, celelate tentative de racolare având același rezultat și în libertatea ce mi-au chinuit-o, în alte forme. Era ca și cum această formație, a răului mare, Securitatea, n-a mai existat pentru mine. Dar în mâinile mele stăteau persoane tăinuite și protejate de suferințe grele și altele cu viața salvată, cu grele sacrificii. Ce bucurie mai mare poți avea și care cu nimic nu se poate compara/cumpăra!

Cine poate gândi alfel, în aceste situații faptic trăite și în cine știe ce fel de „altfel” înțelese și interpretate, este o ființă de așa comportament și micime sufletească, încât ar fi de neînregistrat, pe orice „cântar” de demnitate umană, oricât de sensibil ar fi el. Nu puteai fi lipsit de toate drepturile, pe viață, cum au gândit zeloșii comuniști multă vreme, pentru că erau și presiuni externe care-i obligau, prin semnarea unor acorduri, să respecte anumite drepturi universale, fundamentale. Dar unii, chiar victime ale acelor represiuni, au rămas cu sechelele acelor năravuri, „insinuând” compromisuri, daca pregătirea profesionala îți dădea permisiunea să beneficiezi de unele drepturi și să le și exerciți. Erau „suspiciuni” și cum puteam fi profesor la liceu, în învățământ, predând matematicile!

Această stare deosebită, mi-a dat un astfel de avant, de neoprit, încât în acel an, 1954, am realizat, după eliberare, o activitate de extremă densitate, peste orice optimism. După puțină reîntremare, am promovat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate. Am reușit și la examenul de admitere, la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, toate trecându-le în mod onorabil. La întâi octombrie, același an 1954, eram student, înlocuind draconica persecuție din înghesuiala și strânsoarea celulelor și a gardurilor de sârmă ghimpată, în benzi multiple (!?), pline de chinuri, cu săli de curs și amfiteatre superbe, audiind cursuri de o frumusețe și competență captivante, într-o atmosferă de respect uman. „Iadul” și „Raiul”. Nici nu știu cum au încăput toate acestea într-un singur an! Dar, cu ajutorul Domnului, de multe ori și prin multe poți trece. Armata, teama mea, am efectuat-o în cadrul Facultății, în 2 ani.

Eram unul din cei mai buni studenți din an, ajungând să închei și prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, când s-a produs un Stop dureros, ilegal și ticălos.

Am început anul III, când s-a produs revoluția din Ungaria, în octombrie 1956, împotriva regimului și a dominației sovietice. Au fost acțiuni de solidarite cu aceasta și în România și, evident și la Cluj, cu întruniri și manifestări. Ea a fost destul de repede înăbușită, mulți gasindu-și sfârșitul sub tancurile sovietice, sau fugind peste granițe, „ciungiți”, câți și cum au putut să scape.

Pe mine m-au prins aceste evenimente în anul III, pe care l-am trăit cu multă neliniște, tot anul, legat de acele evenimente, asteptându-mă să fiu oricând luat de securitate și interogat, cu situația mea de fost întemnițat. Mult timp s-au făcut numeroase arestări, cu bătăi și rețineri, sau alții eliberați, unii poate cu angajamente de colaboratori. Un coleg de facultate a fost luat de la Cămin și n-a mai venit; mai tărziu se spunea că ar fi murit și doar securitatea știa cum. Chiar așa, cu griji zilnice, anul III a trecut, cu promovare lejeră. Totuși, privind Foaia Matricolă, neliniștea se vede concretizată în note. În primii doi ani am 14 note de 10, și 4 note de 8, nici una sub 8, în anul III am doar cinci note de 10 și șase note de 8, nicio notă sub 8, o diferență evidentă. Am început anul IV și nutream speranța că poate scap și îmi închei studiile, așa cum ar fi fost normal. Dar rămâneam oarecum mirat că nu m-au căutat deloc; aș fi fost exmatriculat din anul III! În fapt, eu nu am fost condamnat, aveam doar învinuiri de natură religioasă și am fost cercetat numai în regiunea Rodna și Maramureș și nu aveam nimic de a face cu regiunea Cluj. Nu mi s-au reținut în sarcină activități politice și nu eram o figură marcantă, pentru a fi urmărit peste granițele anchetelor, în alte județe și se vede că nu eram nici în evidența Securității Cluj; oarecum, o stare de normalitate. Dar aveam dreptul de a-mi urma studiile oriunde în țară, cu restricție eventual pentru Moscova! Era sfârșit de an 1957, am încheiat și cursurile primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii și, neavând nicio abatere, student conștiincios, mă gândeam că poate voi scăpa, fiind aprope ajuns la „mal”.

Dar, spre sfârșit de decembrie sau început de ianuarie a anilor 1957, 1958, sunt chemat la Serviciul de Cadre al Universității, unde, un civil îmi cere să scriu o scurtă autobiografie. Scurt am scris-o, bănuind că e formală și eram alarmat, prevăzând greul. Imediat când l-am privit pe „primitorul” meu, mi-am spus: „securistul”, pentru că se cunoșteau după mimica feței formată, o exteriorizare a interiorului lor ticălos. În câteva zile m-a luat securitatea de pe stradă de același civil și am stat la sediul lor 24 de ore, adunând probabil toate insultele cunoscute atunci de nemernicii vremilor. Odată, am vrut să le arunc cernela din călimară în fata, dar mă gândeam că, în furie, voi trimite-o cu tot cu călimară și m-ar fi ucis pe loc; trebuia să mă stăpânesc.

La urmă, apare același securist de la Cadre, „blând”, și-mi spune că singurul mod de a-mi încheia studiile, era să colaborez cu ei. Le-am replicat, imediat, că ce fac este un șantaj, că eu știu unde să merg să anunț un pericol la adresa statului, daca l-aș cunoaște (pentru a nu le apărea dușman, pe față), dar rolul de cățeluș purtat cu lesa nu-l accept cu nici un preț. Am evitat compromisul, în recidivă, renunțând cu dezinvoltură la o profesie de excepție, atât de conștiincios pregătită și aproape să o ating cu „mâna”. Practic, împreună cu detenția, am renunțat la tot ce viața, „pe aici”, îmi putea oferi! A urmat o bătaie brutală, lovindu-mă cu un lemn peste cap și a lipsit puțin că să-mi pierd vederea. M-au dus de unde m-au ridicat, cu avertismentul: „Ai să zbori din Facultate!” Am fost chemat destul de repede la o comisie formată la nivel universitar, și mi s-a spus că sunt în situația de a fi exmatriculat, pentru o condamnare politică, pe care am omis s-o scriu în actele din Dosar. Le-am prezentat „Biletul de Liberare”, unde la rubricile „mandat de arestare nr.”… și „pentru faptul de”… erau trase linii. Observând motivația falsă cu condamnarea, mi-au spus să merg liniștit acasă, după sesiune. La întoarcere eram însă afișați „exmatriculați”, de peste tot, pentru același motiv, eu și un coleg de an, Mitrofan Traian, în data de 08.02.1958. El a fost condamnat și nu a recunoscut, eu am fost doar cerecetat și am recunoscut în acte, cu precizarea reala, că nu am fost condamnat. Facultatea a refuzat exmatricularea, cu motivația falsă, dar a admis-o după aceea, cu avizarea de la Regionala de Partid Cluj, prim secretar fiind Vaida, „voievod” al Clujului.

Foto 2

Mult mai târziu, în 2005 și 2010, lecturându-mi Dosarele de la CNSAS, am găsit, printre altele, doua Acte legate da caz:  „Cerea de verificare la Cartoteca Nr. 362/16.11.1957 (foto principal), a Securității Cluj, către Securitatea Baia Mare, cu mențiunea foarte urgent și Adresa de răspuns de la Baia Mare (Foto 2), nr..362/27 dec.1957, către MAI Cluj. Am tot văzut și revăzut aceste Acte pentru a cunoaște adevărul, deși timpul cu evenimentele lui era de mult trecut și nu se mai putea schimba nimic. Dar așa e omul, pentru a-și cunoaște istoria vieții lui, mărunte, să știe în ce mod și cum a trăit-o. Înregistrarea răspunsului primit la Cluj, este datat cu nr.25017/8 ian. 1958.

Observație
Primele rânduri din Cartoteca solicitată conțin date personale. În rândul 3, de jos, la „alte indicii de identificare”, se scrie: „A fost condamnat politic”. O minciună scrisă, așa cum le-a fost „predată”. Probe, „Biletul de Liberare” și Cazierul Judiciar. În rândul următor, la „Scopul verificării” se răspunde: „Pentru recrutare”. N-au reușit să mă recruteze, în recidivă, eu fiind sancționat, exmatriculat, chiar pentru acest refuz. În ultimul rând, la „Ce informații se cer”, se scrie: „Tot materialul”. Deci n-aveau nimic despre mine la Securitatea Cluj și au cerut tot materialul de la Securitatea din Baia Mare, unde aveam Dosarul. În mod sigur le-am fost „predat” de cineva la Securitatea Cluj, sub statutul de fost condamnat politic. Operațiunea „turnătoria” s-a făcut spre sfârșit de noiembrie 1957 și se grăbeau; de aceea apare mențiunea „urgent” la solicitarea „Cartotecii”. Dacă știau despre mine ceva mai înainte, mă căutau când erau evenimentele tulburi, când se făceau multe arestări, „nu mă neglijau” și nu acuma, când „era liniște și pace”, după peste un an de la „tărăboi”. Revoluția s-a terminat repede, prin năvala rușilor. La noi, era liniște, „Armata Roșie” pleca acasă, după 14 ani de la încheierea războiului, cu „ghiftuirea” lor în țară, punând condiția să fie rearestați toți care au fost condamnați politic. Erau și adunați deja o mulțime și au fost recondamnați rapid, cu pedepse în jur de 20 de ani (!), pe bandă rulantă. Au executat doar cam 8 ani din condamnare, pentru că, în 1964, la presiuni externe, s-a desființat prin Decret închisoarea politica (formal), majoritatea din cei rămași plecând acasă. Ani de zile mă tot gândeam cine m-o fi predat Securității, făcându-mă să mă „înec la mal”? Eram cu 9 ani mai mare ca cei ce mai veneau la Universitatea din Cluj și nu mă cunoșteau. Mă tot obseda gândul cum s-a întâmplat, cine m-a „predat”, cine a comunicat Securității Cluj „noutatea”, pe care ei n-o știau? Până la urmă, mă gândeam că sunt destui profesori și alte persoane din zona Maramureș, Vișeu-Sighet, care știau că sunt student și poate chiar un student bun și că am fost închis politic și venind pe la Cluj, puteau discuta cu unii studenți, poate elevi de-ai lor, chiar de la alte facultăți, ca fapt divers, posibil chiar pentru a mă lauda cu învățătura. Dar, într-o astfel de discuție, dintr-un anturaj sau altul, se vede că a fost prezent și informatorul, „Iscarioteanul”. De aici, evenimentele și-au urmat „cursul lor firesc”, care m-au costat cinci ani de represiuni, cu tot ce mai aduc ele, pentru că numai după 5 ani mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță, încheindu-le după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Dar cazul a ieșit din tulbureală și, până la urma, s-a lămurit în concretețea lui. Și care e folosul acestuia? Mi se poate da înapoi ce mi s-a luat? Nimic, decât abstractul că știu în ce fel s-au petrecut evenimentele și cu iertarea pentru „binefăcătorul” ce a început răul, cât și pentru specialistul „iscariotean”. Torționarii, au urmat ale lor proceduri, „de mare eficiență”. Acest trio mi-a produs 5 ani de chinuri, pe nedrept, mi-a schimbat destine, mi-au „împuținat viața”, mi-au produs mari dezamgiri. Începătorul, care ar părea cel mai „nevinovat”, a declanșat, a pornit însă tot răul !

În Răspunsul la Cartoteca de la MAI Baia Mare, de la care redau un paragraf: „Din verificările efectuate pe teren rezultă că, susnumitul în anul 1949 a dat ajutor la banda teroristă Popșa, fiind arestat și condamnat la un an închisoare corecțională, după eliberare din penitenciar a stat în comuna Săliștea, Raionul Vișeu, Reg. Baia Mare, până în 1952, la care dată pleacă din localitate, la Cluj.” Numai minciuni, semnate de un maior și un căpitan, securiști!

1. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data, nr. și motivul. O fițuică.

2. Nu am avut nicio legătură cu „banda” Popșa.

3. Nu am avut nicio condamnare (Cazierul și „Biletul de Liberare”).

4. Din 17.oct.1951, până în 04.03.1954, data eliberării, eu am fost numai în custodia lor, în Penitenciar sau în Lagăre de muncă forțată. Deci, în 1952 nu mă puteam afla în două locuri, în același timp: în detenție, la Penitenciar sau la Canal, dar și în Săliștea de Sus sau la Cluj. Pentru toate afirmațiile am probe din Dosare.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 08.07.2021

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

  • Anuntul cu exmatricularea, citit pe afisierul scolii, a avut un efect neasteptat. Nu mai puteam respira si ma prabuseam. Au sarit colegii, fiind plin de ei in jur, o multime; un eveniment cu totul neastepta si eram intr-o relatie de prietenie cu toti. M-au sustinut, m-au stropit cu apa rece si in scurt timp mi-a trecut, mi-am revenit, dar ma simteam obosit, ca dupa o zi de coasa si se adauga la aceasta si un repros : cum am putut ceda asa usor, cand in fata mea am avut in confruntare, de mai multe ori, chiar moartea; lipsea doar inchiderea ochilor. Cate rezerve ascunse are o fiinta umana in interiorul ei, prin care poate rezista si monstrilor. Ea nu este plapanda, cum s-ar crede; de aceea, parca nemultumit, m-am departat de cercul lor, incurajator, din care nu ma vedeam exclus si m-am insingurat, iesind pe strazi. Dupa un umblet haotic, pasii mi s-au indreptat spre acelas loc, totdeauna alinator, Biserica Franciscanilor. Acuma nici nu mai trebuia sa intru cu fereala. Au fost rugaciuni fierbinti, au fost si lacrimi, dar, in final, am iesit cu totul linistit: ma aflam intr-o situatie mult, mult mai buna decat in altele in care ma gaseam, daca nu ma vor intemnita din nou. Turnatori ar fi avut, dar abuzul era prea evidentt in constiinta colegilor, a studentilor, la unii argumentandu-le falsul si cu „Biletul de Eliberare”.
    A trecut mult timp, aproape 5 ani, la munca de jos si gandurile se tot suprapuneau, unele peste altele, cautand deslegarea acestui eveniment soc. Tot anul III am fost cu grija, in legatura cu revolutia din Ungaria, dupa cum spuneam. Era agitatie multa, sustinerea evenimentului, cu multime de arestari, cu batai, retineri si victime, iar de mine, un fost intemnitat, nu s-au atins, peste un an, cand totul si peste tot era liniste. Asa cu griji, am terminaat anul III si am bsolvit si prima sesiune din anul IV; ma vedeam aproape scapat. Este o vorba: „nu striga gata, inainte de a se termina”. Totusi ma gandeam ca nu era ceva „normal! !” Am fost intemnitat si cum puteau ei renunta la un santaj de racolare, in acele vremi tulburi, cu atatea victime; ma exmatriculau din anul III. In fond eu nu am fost condamnat am precizat in Dosar despre ancheta mea si nu-mi era interzis nici un drept civic, puteam efectua studiile oriunde, in conditii normale. Dar era plin de abuzuri si voiau racolari prin santaje. Ma gandeam la cineva din zonele Sighet- Viseu- Borsa, profesori sau altii, care-mi cunostea toata situatia, pe care sa o fi transmis unor cunoscuti de la Clui, ca fapt divers, poate chiar laudandu-ma cu invatatura si, in anturaje o fi fost si informatorul, care m-a perdat, ca noutate, Securitatii, cu urmarila cunoscute, incepand cu 27.12.1957, cu un demers urgent.
    Ma tot gandeam la o persoana, mult timp, dar imi era greu s-o abordez direct. Tarziu de tot, inainte de a pleca in America i-am spus pe ocolite: patru luni daca mai treceau, imi terminam si eu Facultatea in patru ani si nu in zece. Cineva cunoscator pe la Securitate, mi-a spus ca din comuna au trimis o referinta proasta. Vai ce ma bucur, a exprimat acea persoana: „aveam probleme de constiinta. Problema era solutionata 99,9….9% Pentru sinceritatea exploziva nu-i spun numele. Doar o observatie: daca era asa, nu trebuia odata, mult mai devreme, sa se exprime, „insinuant”: scrie Ghita despre Maroc! Eu am fost numit director adjunct fara a fi membru de partid si am facut, cred, o treaba foarte buna, plecand prin demisie, dupa 5 ani. Am fost detasat in Maroc, dar am plecat si am venit de acolo cu o constiinta curata si cu nimic compromis, ca si atunci cand am „parasit” detentia ucigatoare.

    • O lovitură venită pe neașteptate,este mult mai dureroasă decât una așteptată sau meritată!Prietenul meu,profesorul Gheorghe BĂRCAN, a simțit asta pe propria piele!
      Asa cum l-a durut sufleteste,atunci pe studentul Bărcan,suferind enorm pentru nedreptatea ce i s-a făcut,asa azi cu o durere mult mai mică in muschii pectorali, stern si clavicula dreaptă,Incerc in cateva cuvinte sa-i fiu fidel si sa-i fiu alaturi pentru ,,grozavenia” suferită!Oameni rai au fost si-atunci si-acum,pentru doua tinichele găurile,fără valoare,te vindeau fara nici un scrupul,netinand cont ca poate distruge o constiinta curata,un suflet nobil,un viitor,totul ca lor sa le fie bine!Șantajul si minciuna,netinerea cont de realitate,indiferent de cinstea ta in munca,erau la baza si atunci si acum!Doar oameni puternici ca si profesorul Gheorghe Barcan au putut trece peste aceste metode securist-comuniste,si-au continuat viata in verticalitate,știind,ca odata si odată, vor atinge țelul la care ,cu bună dreptate aspirau!
      As scrie mai mult dar durerile încă nu ma lasa,însă îl asigur pe prietenul meu ca tot ce publica citesc si ca la un moment,în viitorul apropiat am sa comentez!
      Cu mult respect si dorinta de numai bine si sanatate,imi iau cu greu rămas bun,cu speranța că în viitor ne vom reîntâlni pe calea undelor si prin intermediul revistei ,,Salut,Sighet! si ne vom bucura ca ne putem adresa unul,altuia!Sanatate!

  • Iti multumesc pentru gandurile frumoase, de solidarutate in rautatile trecute si care se mai produc si in prezent, in obiceiul si felul lor. Sa nu te obosesti cu scrisul acuma, in situatia ta fiind obositor. Sa te straduiesti sa respecti intocmai programul fixat de medicii care te ingrijesc si vei veni curand acasa, la Sighet. Ce a fost greu a trecut, acuma atentie la refacere. Tev asteptam si te imbratisam cu drag. Mariuca si Ghita Barcan.

oferta-wise