Inteligență, entuziasm și puțină realitate (autor, Adrian Rednic)

Nu știu exact când s-a întâmplat, dar la un moment dat am început să observ că în jurul meu sunt din ce în ce mai mulți copii „speciali”. Cei mai speciali. Excepționali, chiar. Nu într-un sens vag sau, dacă vreți, poetic, ci într-unul extrem de concret, repetat. În conversații obișnuite, vizite la prieteni și la rude, în tot felul de discuții banale, apărea aproape constant câte un copil „peste medie”, „mega-extra-super gifted”, „mult peste vârsta sa” și care se plictisește la grădiniță, care nu este înțeles de educatori sau profesori și, bineînțeles, are nevoie de o atenție specială, diferită de a celorlalți. La început, am presupus că asist la o coincidență sau că pur și simplu nu mai sunt la curent cu noile definiții ale normalului. Apoi, dintr-un amestec de curiozitate personală și interes cultural, am început să citesc. Și cu cât citeam mai mult, cu atât devenea mai clar că problema nu e lipsa copiilor inteligenți, ci felul în care, ca adulți, am ajuns să folosim cuvinte mari pentru a descrie lucruri mici, până când diferențele reale se diminuează și rămâne doar certitudinea foarte sonoră că „al meu e altfel”.

Nu sunt psiholog, nu sunt specialist în dezvoltarea copilului și, foarte important, nici părinte. Sunt doar un adult care a ajuns, din diverse motive, să citească suficient de mult despre cum se formează copiii (mai ales în ultima vreme) și, mai ales, despre cum influențează adulții acest parcurs. Ceea ce urmează nu este un diagnostic sau o judecată, ci o cugetare bazată pe ce apare în literatura de specialitate.

Un lucru care tot revine în articole și în studii este această confuzie dintre iubirea sănătoasă față de copil și tendința de a-i supraevalua. Din ce am citit, psihologia face o distincție clară între căldura parentală (afecțiune, susținere, acceptare) și ceea ce este numit parental overevaluation, adica perceperea copilului ca fiind (fundamental) mai special, mai valoros sau mai îndreptățit decât ceilalți. Studiile longitudinale arată că prima este asociată cu o stimă de sine stabilă, în timp ce a doua se corelează cu dezvoltarea unor trăsături narcisice (na, drace!) și a sentimentului de „mi se cuvine”. (Brummelman et al., 2015)
Această confuzie devine vizibilă mai ales atunci când părinții interpretează performanțe timpurii ca dovezi clare de inteligență excepțională. Număratul până la valori mari, recitarea rapidă sau memorarea de informații, ori expunerea intensă la literatură de toate felurile pot fi impresionante la prima vedere, dar literatura sugerează că ele reflectă adesea memorie și repetiție, nu neapărat maturitate cognitivă profundă. Din ce reiese din aceste cercetări, la vârste mici contează mai mult cum învață copilul să gestioneze frustrarea, dacă poate să accepte regulile de grup, dacă știe să piardă fără să se prăbușească emoțional și dacă poate să își regleze reacțiile atunci când lucrurile nu ies așa cum își dorește. (Graziano et al., 2007)
În acest context apare frecvent explicația că mediul este (ghilimelele de rigoare) insuficient: copilul se plictisește, nu este înțeles, ceilalți nu sunt la nivelul său. Sigur că există copii cu abilități peste medie, iar supradotarea este un fenomen real. Totuși, din ce am citit până acum, la nivel preșcolar și primar dificultățile de adaptare sunt mult mai des legate de autoreglare emoțională decât de nivelul cognitiv. Problemele nu apar pentru că programa școlară este prea ușoară, ci pentru că așteptarea, frustrarea și regulile sunt greu de tolerat (Karreman et al., 2006).
Un alt aspect care mi s-a părut contraintuitiv este legat de tipul laudă. Cercetările lui Carol Dweck și colaboratorii ei arată că lauda centrată pe trăsături („ești cel mai deștept/ ești genial”) poate submina motivația pe termen lung, crescând frica de eșec și tendința de a evita provocările. Copiii lăudați astfel ajung să își lege valoarea de imagine, nu de procesul de învățare. În schimb, lauda orientată spre efort, strategie și perseverență este asociată cu mai multă reziliență și flexibilitate cognitivă (Mueller & Dweck, 1998).
Tot citind, mi-a devenit clar că lipsa limitelor este adesea confundată cu empatia. Mulți părinți evită limitele pentru că sunt inconfortabile și pentru că provoacă plâns sau reacții intense. Pe termen scurt, asta pare să mențină liniștea, pacea. Dar pe termen lung, copilul învață că emoția intensă poate să mute granițele, iar acest lucru se traduce ulterior în conflicte sociale, dificultăți la școală și, evident, oboseala cronică a adulților, a părinților care încearcă să gestioneze situația. Așadar, aceste analize arată că parentingul predictibil, cu limite clare și suport emoțional, este corelat cu o autoreglare mai bună la copil (Karreman et al., 2006; Li et al., 2019).
Poate cea mai importantă idee care revine în literatură este că autoreglarea emoțională (capacitatea de a gestiona frustrarea, atenția și comportamentul) prezice adaptarea școlară și socială mai bine decât performanțele spectaculoase timpurii. Copiii care pot să tolereze eșecul, pot aștepta și pot repara după greșeli au un avantaj clar pe termen lung, indiferent cât de impresionant sună realizările lor la vârste de trei, patru, cinci ani (Graziano et al., 2007).

Nu scriu toate acestea pentru a judeca pe cineva, părinți sau copii. Vreau doar să expun că, din ce am citit, aceste derapaje pornesc aproape întotdeauna din intenții bune. Pornesc din dorința de a oferi mai mult, de a proteja, de a crea oportunități. Problema apare atunci când copilul devine purtătorul nevoii adultului de validare, iar realitatea copilului este forțată să se potrivească unei povești. Poate că o întrebare mai bună decât „cât de special este copilul?” ar fi „cât de bine se descurcă copilul meu atunci când nu este special?”. Din ce sugerează literatura, răspunsul la această întrebare spune mai mult, mult mai mult, despre viitorul său.

Poate că până la urmă, problema nu este că unii copii nu sunt suficient de speciali, ci că noi, adulții, am devenit prea atașați de ideea de excepțional, special. Am ajuns să ne sperie normalul, să ne plictisească ritmul firesc al creșterii și dezvoltării și să trăim cu impresia că, dacă nu iese ceva spectaculos din start, am ratat trenul (sau avionul sau ce vreți dumneavoastră). Copiii n-au nevoie să fie declarați geniali ca să fie bine. Cred că au nevoie să fie lăsați să fie copii, să greșească, să piardă, să aștepte, să învețe că lumea nu se pliază mereu pe ei. Și poate cea mai liniștitoare concluzie este aceasta: un copil care nu este „special” la patru ani, dar este curios, adaptabil și capabil să tolereze frustrarea, are șanse mult mai mari să fie un adult funcțional decât unul care este crescut sub presiune permanentă de a demonstra că este extraordinar.

Adrian Rednic

Bibliografie:

1. Brummelman, E., Thomaes, S., Nelemans, S. A., et al. (2015). Origins of narcissism in children. Proceedings of the National Academy of Sciences
2. Mueller, C.M., & Dweck, C.S. (1998). Praise for intelligence can undermine children’s motivation and performance. Journal of Personality and Social Psychology
3. Graziano, P.A., Reavis, R. D., Keane, S. P., & Calkins, S. D. (2007). The role of emotion regulation in children’s early academic success. Journal of School Psychology
4. Karreman, A., van Tuijl, C., van Aken, M. A. G., & Deković, M. (2006). Parenting and self-regulation in preschoolers: A meta-analysis. Infant and Child Development
5. Li, J. B., Willems, Y. E., Stok, F. M., et al. (2019). Parenting and self-control across early to late adolescence: A meta-analysis. Psychological Bulletin