Învierea lui Isus, provocare pentru omul de azi? (autor, preot prof. Marius Vișovan)

Peste puțin timp majoritatea românilor vor sărbători Paștile – prilej de bucurie și petrecere motivată religios, întâlnire fericită (și foarte justificată) a familiilor și a prietenilor, tradiții vestimentare și culinare mai vechi și mai noi, diverse obiceiuri laice sau spirituale (cu origine  creștină sau cărora li s-a dat mai târziu o semnificație creștină)… într-un cuvânt, un moment al anului important pentru foarte mulți dintre noi. Fără îndoială și primăvara are rolul ei benefic, înnoirea naturii completând fericit atmosfera din suflete.

Dar… oare pentru câți dintre noi Învierea lui Isus Cristos este un adevăr fundamental, o convingere profundă care ne structurează viața și gândirea și nu doar un pretext pentru  toate manifestările exterioare citate mai sus? Manifestări care nu sunt rele în sine, în majoritatea cazurilor ele sunt acceptabile, sunt haina exterioară a credinței dar nu țin loc de aceasta. Salutul creștin „Cristos a înviat”  împreună cu răspunsul de confirmare va fi pe buzele tuturor (sau aproape), dar oare nu e de multe ori rostit convențional, ca un înlocuitor provizoriu al lui „bună ziua” sau în cel mai bun caz o formă de respect pentru părinții și bunicii care ne-au învățat și a căror amintire dorim să o ducem mai departe? Credem cu adevărat în Învierea lui Isus?

În realitate, frumosul nostru salut pascal este un act de mărturisire publică care ne angajează și ne responsabilizează. Nimic banal, formal sau convențional nu ar trebui să fie în cuvintele nostre ci emoția sinceră a unui adevăr pe care îl scoatem din suflet cu bucuria de a-l oferi, și celor dragi cu care probabil îl împărtășim dar și altora cărora îl vestim! Să ne imaginăm bucuria cu care Maria Magdalena l-a anunțat apostolilor în acea dimineață sfântă sau pe cei doi ucenici fericiți care se întorc din Emaus să împărtășească întâlnirea cu Cel înviat celor rămași în Ierusalim!

Anchetele sociologice făcute pe teren în diferite țări europene în ultimele decenii  arată că un procent mare de persoane chestionate (inclusiv un procent important de membri ai unor confesiuni creștine) nu cred în Înviere, nu cred nici în alte adevăruri revelate, iar unii (nu puțini) pun la îndoială și existența istorică a lui Isus Cristos. România nu face excepție, chiar dacă la noi delimitările între credincioși și necredincioși sunt mai greu de făcut, religiozitatea încă destul de generală fiind confundată cu credința iar statisticile urmăresc mai mult nivelul de practică religioasă, mai ușor de cuantificat. Atmosfera de scepticism a influențat mult cultura oficială din Europa de la Revoluția Franceză încoace, culminând cu regimurile ateiste din secolul XX unde religia era interzisă sau cu greu tolerată la marginea societății (și noi am trăit din plin această experiență tristă). Acum când vorbim libertatea de a crede există (sau s-a redobândit) dar indiferența și relativismul sunt dominante. Este realitatea în care trăim, nu o putem ignora.

Dar oare numai omul modern are îndoieli? Să citim cu atenție sfintele Evanghelii și vom vedea că Învierea lui Isus a fost chiar de la început un eveniment controversat, contestat nu doar de autoritățile care l-au condamnat pe Isus (și care au răspândit versiunea subțire cu furtul cadavrului) dar greu de crezut chiar de către apostoli, care îl vor accepta doar prin impunerea evidenței, prin aparițiile repetate ale lui Isus înviat, care le dă toate ocaziile să verifice vorbind cu ei, mâncând cu ei și chiar invitându-i să-l atingă! Doar așa au fost depășite ezitările, și ele aveau o argumentație foarte „modernă”, „nu cred în înviere pentru că… nu e posibilă !”, sau „nu cred până nu văd”, „nu cred până nu ating cu mâna mea”! Apostolul Toma pare convins că ceilalți zece sunt victimele unei halucinații sau confuzii colective și doar el știe să pună corect problema, ca un specialist în criminalistică!  Dacă totuși Isus apare direct apostolilor și unui grup de ucenici (pentru că ei vor trebui să meargă până la capătul lumii și să-și dea viața pentru această convingere), nouă celorlalți, de atunci și de azi, nu ni se dă acest privilegiu dar ni se promite răsplata încrederii: „Fericiți cei care nu au văzut dar au crezut!”

Cei 4 evangheliști (și toată literatura creștină pe urma lor) nu sunt foarte „abili” în prezentarea faptelor… Afirmând că primii martori ai Învierii au fost niște femei ei ratează din start o parte importantă a publicului – țintă, într-o societate (cea greco-romană dar cu atât mai mult cea iudaică) în care femeia avea un statut net inferior, cuvântul ei neavând valoare în justiție! Dar scopul lor a fost să consemneze adevărul, nu să îl cosmetizeze, ca „să dea bine”. Faptul că Isus nu s-a arătat tuturor oamenilor ci doar celor apropiați (cu disponibilitate pentru a-L recunoaște ) precum și starea diferită a trupului său după Înviere („trup glorificat” în limbaj teologic ) ridică dificultăți suplimentare, nu ușor de surmontat.

Așadar, evenimentul Învierii nu a fost nici atunci și nici mai târziu ușor de acceptat, dar curajul cu care apostolii l-au mărturisit apoi în fața autorităților a impresionat și a impus respect (marele învățat evreu Gamaliel nu devine creștin dar îndeamnă la prudență și nu încurajează persecutarea acestora), comunități creștine formându-se în tot spațiul mediteranean încă pe timpul vieții apostolilor (dar în fața filosofilor din Atena, Pavel – deși e ascultat – nu are succes când vorbește despre Înviere). Răspândirea religiei creștine este atât de rapidă și suprinzătoare (în ciuda ostilității cvasiunanime cu care este întâmpinată) încât oricât ar fi de sceptic un istoric cu greu ar putea-o considera doar rezultatul minciunilor unor pescari din Galilea.

Atunci ca și acum, raportarea la Înviere nu duce nicăieri dacă o considerăm un eveniment izolat (real sau fals, posibil sau imposibil, după concluzia fiecăruia). Esențial este să raspundem sincer și coerent la întrebarea: Cine este Isus Cristos pentru mine? Cred în cuvântul Evangheliilor și în mărturia constantă de 2.000 de ani a creștinilor ? (catolici, ortodocși, protestanți, etc care cu toate conflictele și divizările cunoscute au păstrat categoric convingerea comună a Învierii lui Isus). Contestarea în bloc a tuturor dovezilor creștine e o posibilitate teoretică (și  nu puțini contemporani se poziționează așa) dar ea ridică mai multe întrebări decât rezolvă.

Dacă însă credem în veridicitatea Evangheliilor, să ne punem  în locul apostolilor. L-am cunoscut pe Isus timp de 3 ani, i-am ascultat predicile și i-am văzut minunile, atunci avem două concluzii categorice : 1. Isus este perfect coerent în afirmații – tot ce spune are logică, nu se contrazice, tot ce promite se împlinește (nu înșeală și nu se înșeală niciodată ). 2. Isus a dovedit în mod repetat că are puterea de a împlini tot ceea ce promite (având autoritate suverană asupra trupurilor și sufletelor, asupra naturii și asupra diavolului, singura limită fiind respectarea libertății omului, nu vrea să fie urmat cu forța).  Prin urmare, afirmația sa repetată că după moarte „a treia zi va învia” sau minunatul citat de la Ioan 10, 18: „Eu am puterea să-mi dau viața și am puterea să mi-o iau iarăși înapoi” duc la concluzia că Învierea Domnului, cu toată dificultatea acceptării inițiale (este ceva ce depășește puterea minții umane) este singurul final logic, singura variantă care corespunde cu felul în care Isus a trăit, a vorbit și a acționat până atunci!

Dacă filosofii antici sau scepticii moderni au îndoieli cu privire la Înviere, atunci să fie la fel de critici și speculativi și cu ipoteza opusă. Dacă Isus nu a înviat, unde se află trupul său? Îl putea cineva fura de sub paza soldaților romani înarmați fără ca nimeni să observe și mai ales ce motiv ar fi avut apostolii să o facă, ei fiind ascunși, înspăimântați și lipsiți de perspective? Și unde să îl ducă, ce șanse aveau să nu fie prinși? E o mare disproporție între efect și riscuri… Cum se explică mai târziu mărturiile practic identice ale apostolilor în locuri atât de îndepărtate și la zeci de ani distanță și mai ales cum au avut motivația să riște totul pentru o minciună? Cum se explică faptul că niciunul din martiri nu a recunoscut înșelăciunea nici chiar sub amenințarea morții? Dacă cu Isus viu și prezent cu ei apostolii au avut atâtea ezitări, cum de au devenit atât de curajoși cu Isus mort? Cum se explică convertirea lui Pavel, până atunci aprig persecutor și ferm convins că Învierea lui Isus este o minciună revoltătoare? Cum se explică la primii creștini (care proveneau din evrei) mutarea zilei de sărbătoare de la sâmbătă la duminică decât prin existența unui eveniment dumnezeiesc în ziua de duminică care să înalțe o zi obișnuită a săptămânii la o demnitate superioară sabatului din legea veche?

Acceptarea intelectuală a Învierii lui Isus este așadar logică, dar ea nu e suficientă, e nevoie de trăirea ei în faptele de fiecare zi. Dacă Domnul meu e viu, Evanghelia sa trebuie să fie legea și programul vieții mele, bucuria mea și idealul meu! Amin.

Dar Învierea lui Isus transmite și un mesaj mai larg, care depășește strict cadrul dogmei creștine și în care s-ar putea regăsi orice om sincer care caută să dea un sens vieții. Acela că lumina nu poate fi cuprinsă de întuneric, că minciuna (cât de dominantă ar părea la un moment dat) nu e veșnică, că oricâte drame și nedreptăți ar avea loc în lume și în istorie, răul nu are ultimul cuvânt!

Om al secolului XXI, cu frământările și năzuințele tale, Învierea lui Isus îți poate da și ție o speranță și o motivație. Accepți provocarea?

Preot prof. Marius Vișovan

Foto: I. Mariș