Actualitate Cultură Editorial

Ioan J. Popescu – un sighetean emblematic, acasă peste tot

image_printPrinteaza

Un copil indigo şi un copil de cristal părând ca tot omul. Aveam sentimentul că mă înţelege cu toate hăurile mele metafizice, cu toate neliniştile mele existenţiale. Al tuturor şi al nimănui şi de aceea mult mai aproape de cum aproapele.

Am avut norocul sorţii să-i fiu prieten acestui om rar, inconfundabil şi de neînlocuit, cu o prezenţă de spirit cum la nimeni n-am mai văzut. Inteligenţa întruchipată. Era acasă peste tot. Nimic nu îi era străin. Cu o intuiţie şi spontaneitate pe măsură, ceva aproape de miracol – în orice caz magie, magie albă. Nu l-am văzut niciodată furios sau purtând râcă, nici măcar sentimental. Şi mereu la obiect sau subiect, ceea ce pentru el era acelaşi lucru şi totdeauna oferind o perspectivă personală şi deschizătoare de surprinzătoare orizonturi şi umor.

Era acasă şi firesc nu doar oriunde fizic, ci şi în domenii spirituale şi ale artei, de la arta afişului la pictură, fotografie, dans, tapiserie, muzică clasică şi mai ales film – şi nu doar aşa, în mare, ci în detalii şi cu trimiteri la istoria artei respective, biogafii sau curente, de la grecii antici până la avangardişti. Şi tot aşa şi cu omenii, instantaneu prindea lungimea de undă a interlocutorului. De la interlopi până la academicieni, cu oricine îşi găsea măcar un punct comun – de la băţosul critic de artă, până la madamele de Sighet, ale căror reţete culinare le completa cu mirodenii trăsnite.

Aveam sentimentul că vorbeşte toate limbile – cu contrabandistul de ţigări pe ruseşte, cu nişte turişti polonezi vorbea polona şi dezbătea despre regizorul Grotowski, cu nişte studenţi brazilieni la Cluj se înţelegea în spaniolă, nu în portugheză, cu un francez folclorist conversa fluid în franceză şi îi recita din Prevert, pe Schopenhauer îl citea în germană, de engleza lui nemaivorbind. “Nu, nu numai că nu a stat o vreme în Anglia sau în Franţa, dar nici nu a făcut vreo facultate, e autodidact” – i-am răspuns unui prieten licenţiat în limbi moderne, care rămăsese uimit de cum le stăpânea Johnny. Era autodidact în toate, până şi în religie, iniţiat de la, mai ales, iudaism, până la creştinism, islam, budism. Of, of, of şi ha, ha, ha! Nu te plictiseai cu el niciodată.

Era nobil, manierat şi elegant. Şi mai ales talentat în tot ce-i artă, de la caricatură, până la Rembrandt. Era fermecător fără să vrea; oriunde şi în orice mediu apărea fermeca printr-un adevărat potpuriu de idei şi umor fin. Un om care celebra Viaţa! Tot corpul lui vorbea. Mâinile dansau. Am văzut câteva video-uri cu el. Doamne, ce actor ar fi putut fi, dacă îl descoperea un regizor! Fiecare muşchi al feţei, fiecare unduire a privirii deschidea un evantai de stări. Şi apoi creativitatea lui! De la grafică la macrameuri, am auzit că a început şi un roman…

Şi apoi, nu în ultimul rând, a fost un sighetean emblematic, un fruct perfect al cosmopolitismului în creuzetul căruia se face aur: ţăranul moroşan şugubăţ, evreul cu încrengături în toată lumea, mândrul ungur, descurcăreţul ucrainean, ţiganul, ţipţerul şi toate acele naţii magice de care încă nu ştim…

Sunt tare mândru de Johnny, cum nu-i era frică de moarte şi cum nu s-a agăţat de viaţă cu orice preţ. Şi este pentru întâia data când îmi pleacă cineva apropiat, de pur şi simplu nu-mi vine să plâng. Pentru că ştiu că el e acasă şi acolo şi nu face mare caz. De va vedea de-acolo pe cineva cum plânge la înmormântare, se va amuza condoleant.

Alex Dohi, 17 sept. 2017, Stockholm
(consemnare Marin Slujeru)

***
toamnă şi frunze –
noi îmbrăţişându-ne
de cel tocmai dus

Marin Slujeru

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Exactă și poetică evocare semnată de prietenul meu poetul, neîntîlnit de mulți ani, citit însă mereu ca și cum am sta împreună la o cafea…

    Timpul – fum, fuior, fir…

oferta-wise