KOCSOR BACSI – „STRĂJERUL” Casei de Cultură (autor, Nicolae Rădoi)

Mereu îmi voi aminti de el…

Cu regretul că nu l-am cunoscut mai bine. Că nu i-am vorbit mai mult. Că nu l-am întrebat despre vremurile trăite cîndva. Cîte oare puteam afla despre  lumea pe care timpul nepăsător a acoperit-o cu trecerea sa?…
Imaginea lui va fi mereu scăldată în lumină. Una blîndă, avînd căldura de toamnă tîrzie de octombrie, cînd n-a mai plouat de luni întregi. Cînd poți gusta dulceața strugurilor, în nări purtînd mirosul de praf nobil de pe frunzele de viță, acoperind belșugul din boabe.
El era mereu la CASA DE CULTURĂ, cu alura ei de castel din timpuri străvechi, avînd mare nevoie de un străjer care s-o apere.
– „CASA ori CULTURA?…”
– „Ambele, dacă se poate…”

El era STRĂJERUL, mișcîndu-se liniștit pe coridoarele pustii. Niciodată nu  se grăbea, părînd a nu avea de ajuns undeva.

El ERA, pur și simplu…

„Casa și omul sînt asemenea culorilor din slava dimineții. Cine știe care va supraviețui cui?…”, scria Kamo CHOMEI pe la 1200.
KOCSOR BACSI scria afișe cu litere enorme cu scrisul său uniform, ca de calculator. Înalt de vreo doi metri, cu părul înspicat, lung, cu barbă și mustăți, cu ochii mereu sclipind oarecum șăgalnic… Ce actor plin de succes – și BANI !  – ar fi fost în filmele cu uriași de la Hollywood!….
Îmi dispărea mîna într-a sa cînd ni le strîngeam, la salut. Era o liniște, o pace, în acea strînsoare a unui bărbat care, cu siguranță, avusese parte de  trecere la viața lui! Chiar atunci, la o vîrstă înaintată dar imposibil de stabilit, se vedea vigoarea unui trunchi de stejar…
Era mereu îmbrăcat cu aceleași haine modeste, iarna cu un palton lung și niște bocanci care mi se păreau imenși. Nu știu unde locuia. Poate în debaraua din spatele sălii de balet unde noi ne antrenam. Înclinam să cred că așa era. Mereu apărea de acolo, pășind liniștit.

Oare la ce se gîndea cînd ne vedea?
El, atît de singur…

Se mai zicea că iubise o femeie frumoasă, cîndva în tinerețe. Care dispăruse cumva din viața lui, lăsînd în loc golul pustiu al nimicului…

Nu a mai iubit pe nimeni, niciodată, așa se mai zicea.

Sau c-ar fi fost călău în timpul IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR, prestînd acea muncă grozavnică. Eu nu credeam asta. Mai ales după stînsoarea sa de mînă, avînd în ea bunătatea bunicului pentru nepot.

Vorbesc oamenii… ca să se afle-n treabă!…
Dar nefăcînd nimic niciodată…
Treburile rămînînd nefăcute… cum e obiceiul…

Eram nesăbuit în tinerețea mea, fiind preocupat cu seriozitatea a tot ceea ce făceam. Sînt sigur că au fost destule hohote de rîs în spatele meu, zguduind pereții, perfect motivate de responsabilitatea parcă fără noimă în marasmul general, cu care mă angrenam total în ceea ce făceam.
Abia în ultimii ani am înțeles cuvintele știute de peste cinci decenii, citite pe piatra de mormînt a unui doctor, piatră aflată în cimitirul din ORĂȘTIE, un cimitir care are „o viață aparte” (!). Ele sună astfel:

NIMIC NU E VREDNIC DE PREA MULTĂ SÎRGUINȚĂ…

Nu știu cum și cînd a dispărut KOCSOR BACSI. Sau ce s-o fi ales de el. Știu doar că de cîte ori mi-l amintesc, îi văd ochii blînzi, mîna plină de pace și de bunătate și îi aud vocea care aducea liniște cînd, foarte rar, vorbea… Atunci îi aprind cîte o lumînare…

Oare și-l mai amintește cineva?…

Nicolae RĂDOI