La aniversare: AUREL ION BRUMARU la 80 de ani

Venind prin ani, cu lecturi alese și temeinice – nu mai puțin cu propriile sale Cărți – filosoful și eseistul Ion Aurel Brumaru, „un erudit școlit la cursurile lui Călinescu, Ralea și Bușulenga și format sub protecția intelectuală a lui Țuțea (căruia i-a dedicat o carte de excepție) și în admirația față de Noica (cu care a purtat o remarcabilă corespondență) împlinește iată, cu darul și voia lui Dumnezeu, 80 de ani.

Născut în 2 aprilie 1943 la Strâmtura, pe Valea Izei noastre, în casa învățătorului Ion Brumaru, („un reacționar înrăit, țărănist înfocat, care-i sfătuia pe țărani să nu intre în colhoz”), după absolvirea liceului sighetean („Dragoș – Vodă”) și a Facultății de Filosofie de la București, și după alți ani risipiți cu generozitate și talent de cronicar literar și de teatru în presa culturală a vremii, Aurel Ion Brumaru (Raul din vremea frumoșilor noștri ani de liceu) a găsit la umbra Tâmpei Brașovului, în redacția revistei literare ASTRA, „locul” care l-a legat fecund de „ființa” culturii, de care se contaminase iremediabil de la Țuțea – cel din cafenelele Bucureștilor și-apoi de la Noica – cel de la Păltiniș.

„Locul, locuirea – în cazul nostru Maramureșul – zice Brumaru, ține ființa în ordine, aduce cu el, ca și logosul, legea, sau mai presus de ea, destinul (…) dar un destin de care ai a da seamă”. Și Ion Aurel Brumaru a dat seamă… așezat și fără grăbire, precum un vechi cronicar, a dat seamă cu cărți care rămân în filosofia românească, în cultura noastră majoră. Cărți cu care a completat un loc ce-l aștepta pe el.

A debutat editorial, și semnificativ, în 1977, cu eseul „Masca Principelui”, disecând motivul/ modelul lui Eugen Barbu din romanul „Principele” cu instrumentele filosofului. I-a pus masca și i-a luat masca Principelui în anii în care Eugen Barbu bătea cu pumnul în masa Uniunii Scriitorilor. Au urmat eseurile: „Ființă și loc”, „Despre ființa românească”, „Repere ale gândirii românești” (în colaborare cu Vasile Gogea, un alt maramureșan de excepție), „Ființa muzicală”, „Forma Filosofică”, „Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii și o Addenda”, „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene”, „Apologii & navigații” (Cronici, eseuri, memorialistică), volumul de versuri „Pustia și călătorul – Versuri regăsite (1969-1974)” și, am lăsat deliberat la urmă „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, o carte prin care Ucenicul a reușit să-i mulțumescă frumos Meșterului pentru comoara de învățătură căpătată, o carte pe care numai el putea să o scrie, pentru că nimeni nu l-a cunoscut pe Țuțea așa cum l-a cunoscut el, o monografie de excepție a literaturii noastre de gen.
Și, dacă adăugăm aici traducerile și numărul imens de articole publicate prin mai toată presa românească de prin anii ‘60 încoace, ne putem face o idee despre dulcea trudă din viața, de până acum! a lui Aurel Ion Brumaru.

Au scris despre el și opera lui foarte mulți, începând cu un oarecare A.C., care, în „Lupta de clasă”, nr.11/1968, i-a reproșat că, în articolul „H.Marcuse sau filosofia omului unidimensional”, publicat în „Scânteia tineretului „ a redus nejustificat filosofia marxistă la ideile de tinerețe ale lui Marx” și continuând cu: Adrian Marino, Alexandru Surdu, Al. Piru, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Dan Culcer, Ion Itu, Răzvan Codrescu, Adrian D. Rachieru, Adrian Lesinciuc, Mircea Constantinescu, Artur Silvestri, Eugen Axinte, Nicolae-Sorin Bașturea, Iulian Cătălui, Mircea Arman, Mircea Doreanu și alții.

Am selectat cu greu citatele ce urmează:
„Cheile lui A.I. Brumaru se potrivesc etajului filosofic: paginarea ideilor urmează îndeaproape mișcarea simbolurilor, captează izvoarele inițiatice, vorbesc despre „rostul ficțiunii în existență”, despre nevoia de virtual și instinctul cunoașterii și, nu în ultimul rând, despre rolul defensiv al spiritualității noastre (o cultură florală, cum ar spune Edgar Papu, mereu în regenerare), obligată deci să renască, asumându-și „sarcina ființării”, desfășurându-și evantaiul multicolor și bogăția existenței sub presiunea circumstanțelor, mai mereu potrivnice. Dar și deschizându-se generos, zonă-punte, în emisie, receptacol cultural îndrăznind drumuri către alții, abordând și topind în ființa proprie atâtea influențe. (…) Locuind în casa literaturii române, A.I. Brumaru citește această literatură nu doar ca literatură. Scafandru al spiritului, el scormonește aluviunile culturale. Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A.I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea” cronicarul Astrei iubește aromele tari; are un tipar stilistic”. (Adrian Dinu Rachieru, în „Orizont”, 8 april, 1988)

„Dense și atracțioase, comentariile lui A.I. Brumaru par a fi înfăptuite cu migala unui artizan din alte vremi, care nu se grăbește, gata mereu a reveni pentru încă un detaliu, pentru încă o abia perceptibilă nuanță. Deși filosofic nutrite și docte până la saturație, ele au la bază un scrupul artistic. Deși pedant informate a la page, visează a evada din veac prin metafizică. Intemporalitatea constituie lirismul lor subiacent.” (Gheorghe Grigurcu, „Artă și idee”, 1991)

„…răsplătit de Dumnezeu cu cunoașterea nemijlocită a unor mari personalități (…) considerat de Adrian Marino un metafizician al ontologiei românești, Raul Brumaru structurează într-un fel de epilog al cărții lui „Despre ființa românească” (…) o serie de previziuni privind soarta gândirii filosofice românești și a unei posibile gândite Românii în perspectiva integrării acesteia în Europa comună, în condițiile în care însăși această Europă viitoare se află în căutarea unei identități care să o poată reprezenta cât mai onorabil (…) Cartea amicului Brumaru rămâne un izvor de învățăminte care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem și încotro mergem”. (Mihai Neagu Basarab, Freiburg, Germania, „Conferințe freiburgheze și alte scrieri”, 2014)

„Într-o lume a ubicuității, a falșilor oameni de cultură, a semidocților cu ștaif și pretenții de operă, a celor care nu mai citesc ci doar scriu (sic!), mai există (oare pentru câtă vreme înainte?) oameni care pun filosofia la locul meritat și pentru care metafizica văzută ca fiind filosofia însăși, nu este doar o soră vitregă a științei sau, în cazuri mai derizorii, a diverselor teorii geopolitice, una mai neîmplinită și aiuritoare decât alta.

Stăm față către față cu o carte cum arar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adâncimii, originalității și calității ei speculative. Este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, în afara celor care se ocupă strict cu filosofia, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucrurile A.I. Brumaru”. (Mircea Arman, la „Forma Filosofică”, Tribuna nr.393, ian. 2019)

În timp și mai cu seamă după 1989, Ion Aurel Brumaru a fost răsplătit cu o mulțime de diplome, distincții și premii, dintre care amintim:  „Omul Anului” în 1998, Diploma de excelență a Uniunii Scriitorilor, a ASTREI, a Societății „Eminescu” din S.U.A. și diferite premii literare pentru aproape fiecare volum apărut.
Din 1969 până în 2009 a fost, pe rând, redactor, secretar de redacție, redactor-șef la revista ASTRA din Brașov. Între 2009-2013 a fost membru în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor; din 2016 este redactor responsabil și editorialist la jurnalul „Pietrele credinței”- Parohia Greco-Catolică „Sfântul Petru” din Brașov, al cărei fidel credincios este.

De câțiva ani, retras în casa lui de om gospodar, cu iarba verde de acasă, cu via, cu pomii roditori și animalele curții, prietenul meu, al nostru, se bucură la un pahar de „cogârț”, cum se și cuvine, de grija distinsei sale Doamne și a celor doi feciori, dar mai cu seamă se bucură de cei doi nepoți, care vor duce mai departe numele neamului Brumarilor de pe Valea Izei, pentru că în Maramureșul nostru „NEAMUL” a fost și mai este singurul punct fix din Lume.

Așadar, Prietene, nu-ți urez (cum se obișnuiește) „La mulți ani!”. Sunt deja prea mulți în urmă, și pentru tine și pentru mine, ca să mai poată fi mulți și înainte. Deși loc mai este și ce citi și scrie de asemenea, ci îți doresc doar multă, cât mai multă sănătate și… minte limpede pentru vremurile ce ne sunt date.

                                                   Ioan Ardeleanu-Pruncu

***

Filosoful Aurel Ion Brumaru este „o flacără neclintită” ce ființează în Patria cuvântului creator și cultivă cu mândrie conexiunea cu locul de baștină.  Maramureșeanului și „prințului fericit” al filosofiei, Domnului Aurel Ion Brumaru, îi dorim să rămână cu Spiritul tânăr, mulți ani, lângă „coloana infinirii” vieții Domniei Sale !

Echipa „Salut, Sighet!”