Fluieram o piesă în timp ce încercam din greu să-mi curăț păcatele cu săpunul ieftin de la supermarket, pe care l-am cumpărat doar pentru că era negru. Apa roșiatică se scurgea încet, asemenea adrenalinei care încă-mi pulsa prin vene. Nu pot spune că simt mare lucru, în afară de furia obișnuită pe tot – pe mine însumi că sunt mereu în urmă, pe restul că se mișcă prea repede. Ce am făcut nu are scuză, dar nu are nici sens. Nici nu știu de unde să încep să vă povestesc, sau… Sau mai bine, ce anume să vă povestesc și cât sunteți dispuși să ascultați.
E un lucru neobișnuit, să te vezi pe tine însuți. Nu mi-am dat nici eu seama, decât când era prea târziu. S-a întâmplat așa repede că nici acum nu-mi amintesc mare lucru. Stăteam în fața geamului și mă uitam la străduța prost luminată. Îmi făceam tot felul de scenarii. În general, trăiesc mai mult la mine în cap decât în viața reală. Poate de aia mă simt așa bătrână, pentru că în mintea mea deja am trecut prin toate situațiile posibile. În fine, încercam de fapt să nu mă mai gândesc la un anume cineva și speram doar să apară orice să mă distragă. Mă rodea deja un dor din acela periculos, care parcă te îmbată și te face să vrei chestii despre care nu ai vorbi în mod normal. Mă mâncau palmele și strigau gândurile la mine „scrie-i! scrie-i!”, dar știam că nu voiam cu adevărat să o fac. Mă simțeam așa singură, așa uitată, dar îmi era frică să spun cuiva. Și atunci, am auzit un scârțâit familiar de bocanci. Am văzut o figură în întuneric. Interesul mi-a fost stârnit. Mergea încet, ba chiar își târa picioarele pe asfalt. Brusc, parcă și gândurile mi s-au calmat. Avea un palton asemănător cu cel de pe cuierul meu. Era frumoasă, bănuiesc. N-am reușit să-i văd fața prea bine, dar tot nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea o atitudine ce se spirala de jur împrejuru-i și te hipnotiza. Parcă se mișca universul după ea, nu invers. Vorbea la telefon, mi-am dat seama pentru că a început să râdă. Da, vorbea la telefon… Cu, cu cineva… care avea o voce ciudat de cunoscută. Nu, era doar la mine în cap. Dar, totuși, cine? Cred că unul dintre multele mele defecte fatale este curiozitatea asta, care apare doar din cauză că îmi doresc să am dreptate, ca să mă rănesc singură. Nu mi-a trebuit decât să-mi treacă o dată prin cap veninosul nume că eram convinsă deja.
Am sprintat afară din casă și am strigat după ea. S-a întors să se uite la mine și am văzut cum toată expresia-i relaxată se prefăcuse într-una îngrozită. N-am înțeles de ce, decât prea târziu. Auzeam acum vocea lui curgând din receptor „ce vrei să spui cu asta? alo? mai ești acolo? alo?”. Mereu l-am urât un pic pentru că m-a făcut să simt chestii de care îmi băteam joc înainte, dar sentimentul ăsta oribil ce m-a pătruns nu se compara cu niciunul altul. Eram nervoasă și totuși mă gândeam doar la vocea lui, la firul acela de bucurie sădit în mine ce a răsărit odată ce l-am auzit. Însă nu era destul să mă oprească din a face ce am făcut. Mă bântuie încă imaginea feței sale strigând după ajutor după ce am sărit pe ea. Făcea așa de multă gălăgie, nu mai puteam să respir ca tot aerul era plin de urlete. Nu am vrut decât s-o fac să tacă, s-o văd din nou calmă, râzând, așa că am tot lovit până când s-a oprit… din strigat și din mișcat.
Trebuie să-mi înțelegeți motivația. El e neobișnuit. Mă face să cred că aș face lucruri pe care în mod normal nici nu le-aș concepe. Are așa un fel frumos de a fi pur și simplu el însuși. Nu e nevoie să spună ceva sau să fie mai mult decât e. E ușor să fi persoana potrivită la momentul potrivit pentru restul căci știi că nu vei fi niciodată pentru tine, dar e remarcabil și neobișnuit să fi doar tu însuți. Poate de aceea cred că ne potrivim: o mincinoasă și un om sincer care fug amândoi de cine sunt cu adevărat. Eu îi pot da realitatea pe care o vrea, și el mie cea în care nu mă vedeam vreodată, și totuși suntem cumva în altă lume în care nu trebuie să fii fericit ca să fii fericit, ești doar ce ești. Cred că iubirea e ușoară în privat, când ești doar tu cu tine însuți, dar odată ce recunoști că o simți se complică. Pentru unii merită să încerci să-i dai de cap. Ca un strop de cerneală într-un pahar cu apă, simpla prezență a numelui său îmi inundă capul și nu-l mai pot scoate de acolo.
Mi-am dat seama în timp ce-i căram trupul înăuntru că ceva nu e în regulă. Și nu mă refer la faptul în sine, ci la ea. Era la fel de grea ca mine… Avea până și o rochie pe care eram convinsă că am mai văzut-o. Nu, nu se poate, eram doar în șoc. Așa-i? Așa-i, cititorule, că nu am luat-o razna? Dar nu, nu am putut să evit ce se întâmpla. Când am ajuns în baie, sub lumina aceea palidă, mi-a venit rândul să fiu îngrozită de ce aveam în fața ochilor – pe mine însumi. M-am întors să mă uit în oglindă, să mă asigur că nu sunt nebună. Da, eram eu, cu ochii adânciți în nopți nedormite și obrajii palizi, expresia facială lipsită de viață care mă întâmpina în fiecare zi. Doar că nu eram doar eu, eram eu și cealaltă eu din cadă. Mă uram mai mult așa, uitându-mă la mine. Nu puteam, oricum, să dau timpul înapoi, așa că era cazul să mă pun pe treabă.
Am pus piesa lui preferată. Apa rece scotea încetul cu încetul petele de sânge de pe hainele furate. I-am acoperit fața. Era rece, dar nu arăta mai mult a cadavru decât mine. Mănușile de latex se simțeau ca o a doua piele. Mirosul de clor era atât de puternic încât după câteva inspirații, nu-l mai simțeam deloc. Roșul de pe gresie s-a dus așa repede încât parcă nici nu ar fi fost acolo de la bun început. Hainele s-au uscat, le-am luat pe mine. Și așa am ajuns aici. Tot ce mi-a rămas de făcut e să sun. Îmi tremură mâinile așa tare că abia pot ține telefonul. Așteptarea asta mă omoară. Nu știu dacă vreau să răspundă sau nu. Mi se taie respirația de fiecare dată când începe sunetele alea. E o tâmpenie, mai bine închid.
”Alo?”
O, nu! Nu, nu e bine. De ce am făcut asta?
”Hei, ești bine?”
Nu, nu sunt bine. Cred c-o să-mi explodeze capul… și inima. ”Ăăăă… Da, hey. Poți să vii până la mine?”
A acceptat. Nu mă așteptam, dar a spus că vine. Mi-am aranjat rochia și am stins lumina. E mai ușor așa. Am așteptat, cu sufletul la gură. Nu e complet întuneric, căci becul arde în baie și am lăsat ușa între-deschisă. Nu știu de ce, dar cu cât mă uit mai mult la ea parcă o văd cum iese, o altă eu, mai bună. Îi văd umbra, cum se apropie și dă să iasă. Haide, haide lasă-mă să-mi repar greșeala.
Ușa s-a deschis, cea din față, și l-am văzut pe el, cu ochii curioși sclipindu-i în întuneric. S-a așezat lângă mine pe podea, în fața canapelei. N-am rezistat tentației și mi-am rezemat capul de umărul lui. Am început să plâng. E atât de cald, atât de viu. Nu mă mai gândeam la nimic altceva. Vă spuneam că e neobișnuit. Nu-mi place lumina, dar lumina pe care o aduce el când intră în cameră e suportabilă. Nu-mi plac piesele de dragoste, dar pentru el le-aș striga din tot sufletul. Nu-mi place să mă prostesc sau să spun glume, dar o fac dacă știu că o să-i aduc un zâmbet pe buze. Vedeți voi, mereu mi-am dorit să fiu altcineva, dar el mă face să vreau să fiu eu ca să fiu cu el. Lui parcă nu-i stau în cale. Pentru el sunt destul doar fiindcă sunt o fărâmă de materie în lumea asta haotică, rapidă, care stă cu el. Indiferent unde pleacă, mă va găsi aici, fiindcă timpul nu mă sperie, nu așa tare ca și ideea de a-l pierde. De aia plângeam, pentru că mi-aș fi dorit să-i pot spune cât de mult îl iubesc pentru că e el, pentru că e aici și nu a renunțat să se întoarcă la mine. Nimeni nu se compară. Și totuși nu puteam să-i spun, mă gândeam că e ridicol. Da, ridicol, de parcă nu aș avea o altă eu fără viață în cadă. Mai mult mă stresa să-i spun te iubesc decât să-i spun ce-am făcut.
Am mai stat un pic așa, într-o liniște ce ascundea mii de cuvinte care probabil o să rămână la noi în cap pentru totdeauna. Nu am făcut mare lucru pe lângă stat. Nu am simțit nici nevoia să facem mai mult, era de-ajuns. La un moment dat, am hotărât să ne uităm la un film și el s-a ridicat să meargă până la magazin, după ceva de băut. Am rămas din nou singură, cu atenția asupra ușii de la baie. Era super ciudat, să știi că nu ești singur de fapt, dar totuși ești căci nu poți spune că cineva lipsit de viață e prezent – dar atunci, poate că nici eu nu sunt prezentă. M-am dus până acolo. Nu am vrut să intru, dar am făcut-o oricum. Eram chiar în fața oglinzii, și am observat atunci o urmă roșiatică de-a lungul obrazului meu palid. Oare a văzut-o și el? Mai aveam urme și pe mâini, și nu puteam să înțeleg cum de nu le-am văzut. Am început să mă panichez din nou. Cum am putut să mă comport așa liniștită? Când am dat ochii cu ea, s-a năpustit teroarea asupra mea. Sunt un monstru, o mincinoasă și un om oribil. Nu-mi părea așa rău pentru că eram eu, dar dacă era altcineva? Mi s-a făcut dor de el din nou, în momentul ăla. Am vrut iar pace, liniște, am vrut să mă pot opri din plâns și să mă pot simți normal. Am fugit din baie și din casa asta blestemată, dar orice curbă din drum ducea din nou la strada mea… M-am uitat la fereastră, așa ceva nu e posibil! Am mai fugit și m-am uitat din nou. De data asta, eram acolo. Nu, sigur am luat-o razna, nu puteam fi și acolo și aici. Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat. Îmi venea să-mi ies efectiv din piele de la durerea pe care o simțeam, de la dor și de la frică. Dar oricât mi-aș fi dorit să fi putut el să mă salveze, nu putea. Nimeni nu te poate salva de tine însuți.
Am continuat să vorbesc cu el deși știam foarte bine că finalul mi-e aproape. Măcar ultimele clipe să-mi fie fericite dacă în rest doar m-am chinuit. Așa că am vorbit cu mai mult avânt ca de obicei, am și râs, și cel mai important, când am auzit ușa deschizându-se, i-am spus acel te iubesc pe care am așteptat să i-l spun. Da, știu că în mod normal i-ar fi fost mult mai greu acum că știe, dar nu suntem intr-o situație normală. Suntem în situația în care el o să audă asta la nesfârșit, de la mine cea de acum, cea care vine după mine, următoarea și tot așa, până când o să aibă el destul curaj încât să rămână. Așadar nu mă deranjează, poate o să fie destule ”te iubesc”-uri încât să știe că am încercat, pentru el, să fiu o persoană demnă de iubit înapoi și mă va iubi și el – pe una dintre eu-uri, oricum.
Carolina BURCUȘ
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
foto: www.pinterest.com
Adaugă comentariu