1

LECTURI: „…pe_semne” sau frontiera dintre Aici și Dincolo (Echim Vancea)

Echim Vancea

O carte, precum cea semnată de Ion MARIȘ, Semne, pe_semne (Editura Limes, Florești – Cluj, 2022), este „dificil” de citit darămite a mai fi și comentată. Chiar publicată fiind cartea Semne, pe_semne este o carte scrisă „pentru sine”. Noua carte a lui Ion Mariș nu mi se pare a fi abordabilă în termenii altor cărți ale sale.
Evidentele forme de hemografie – subst. – cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul „Tresăriri”, 1982: „știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografie, scrierea cu tine însuți. […]. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.[…] Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.” – „de scriere cu materia propriei și nemijlocitei suferințe” nu se lasă lesne „descuiate” precum o ficțiune oarecare.
Revenind la volum – pentru a nu produce disconfort și/ sau confuzie în percepția necunoscătorilor, a indiferenților, ori a celor care astăzi sunt pe cale de a „detesta” Limba Română „cea frumoasă ca o Duminică”, „scheletizându-le” în favoarea anglicismelor împrumutate din engleza britanică și americană, textele care îl alcătuiesc sublimează poetic despărțirea poetului de cei doi dragi Ștefan, tatăl și fratele, cărora autorul le dedică volumul. Textele au o substanță interioară plină de vitalitate. „Au inimă!” Sunt răspunsuri date unor interogații profund umane și în care recunoaștem multe dintre ele ca fiind ale noastre. Este aici „la dispoziția dumneavoastră”, un jurnal care, la o grăbită privire (a se citi lectură!) pare impersonal, cum impersonală se grăbește a fi „noua poezie”, numai că la o lectură atentă descoperim „ițele” unei „povești” scrise la persoana întâia, o poveste despre sine. Despre „plonjeul” când în întunericul, când în lumina unei vieți. Ion Mariș aduce la suprafață, cu durere, lumina, chiar dacă-i este rușine să privească lumina (… eu nu recunosc întunericul) în funcție de ora la care se află „semnele” personale, (ceasul [fie și digitalizat] tău la care te-ai închint o viață): la răsărit, în amurg sau în miezul zilei.
Chiar dacă volumul se vrea a fi o „pagină” de intimitate la o lectură atentă a acestuia vom da peste o „suferință individuală universalizată” depășind limite de timp sau de spațiu, mai ales pe cele personale.

Textele volumului „orbitează”, după cum, inspirat, coperta acestuia (copertă realizată de Attila Cosovan) ne previne, în jurul semnului astral al întrebării („semnul întrebării este o altă stare/ poate a materiei în segregare/ ne face un pic mai nefericiți/ poate moartea are gust/ tridimensional/ și se duce singură singură singură/ cu viteza cuvântului” – subl. aut.), provenind dintr-o altă dimensiune etimologică a cuvântului, a cărei „voce” , vocea poetului-cuvânt, alergând „pe urmele victimelor”, se adresează celor dispăruți, a celor plecați (tată și frate!) în același an, 2021(!) dar și „saltimbancilor durerii”, unor „generații înhumate/ în propriile deznădejdi identice repetabile/ doar noaptea și umbra mână-n mână/ nu se mai cenzurează în amintiri/ Fiecare alege o pârtie pe care nu-i vizibilă/ zăpada ” (subl. aut.). Este emoționantă capacitatea poetului de a privi suferința în față, de a nu se lăsa înfrânt de aceasta. Poemele sunt marcate de un lirism matur, durerea nu este strigată, poetul nu se lamentează, înfruntă cu „stoicism” absența ființelor dragi pierdute în condiții tragice (fratele!), Thánatos împăcându-se cu viața: „Din noapte nu se zăresc copacii ei nu mai sunt/ au dispărut numărând visele fără trunchiuri/ sunt niște cărări ce se despart nefiresc poate/ ce aduc ofrande celor blestemați să-și aleagă/ îngerul.// Tu n-ai așteptat la răspântie/ piatra filosofală/ ai încercat să te împaci cu noaptea și-ai uitat/ să te oprești să-mi povestești de ce/ ai tăcut mai devreme” (subl. aut.) sau „De fapt nu sunt pregătit pentru a-mi recunoaște/ înfrângerea e o simplă oprire/ un salt peste clișee te iubesc doar tu pleci./ Nu-i o comunicare între viață și moarte doar/ câteva cuvinte fără înțeles” (subl. aut.). Ion Mariș își pune suferința în vers nu pentru că acesta i-ar aduce mângâiere, ci pentru că prin vers, prin cuvânt deci, el o „trăiește recursiv” fără a se lamenta pentru pierderea celor dragi. Apelarea la recursivitate îi permite poetului în a privi moartea „în ochi”: „…nu/ răspunzi la declarații de moarte sau de dragoste./ De fapt nu știu ce s-a-ntâmplat alergam/ printre gloanțele alea alea ce lasă urme și se/ schimbă pe moarte dar nu mi-am găsit/ liniștea doar o ușă închisă/ dar asta făcea parte din trădare.// Despre spectacolul final nu pot mărturisi nimic/ locul meu e întotdeauna gol/ și cuvintele mele sunt selectate/ pentru a fi condamnate.” (subl. aut.).
Ion Mariș realizează în „regimul disimulării” un discurs poetic în care neliniștea sa sufletească se mișcă alternativ dintr-o parte în alta între melancolie și starea sufletească apăsătoare „Mi-am fost lumină și mi-am fost păcat/ când am rămas știam c-am fost plecat./ Nu m-am oprit să mă privesc în timp/ zburând m-am prăbușit peste Olimp./ Când Dumnezeu mi-a dăruit ultima cruce/ știam că fără visuri mă voi duce” (subl. aut.), între revolta direct mărturisită: „Medicul mi-a recomandat să-mi ascult/ respirația/ sunt foarte atent mi-a prins bine avertismentul/ sunt foarte atent la toate semnele deși/ știu că nu ajută noaptea și nici frica/ dar nu știu cum voi reacționa când/ n-o să-mi mai simt respirația./ Ce le voi spune când nimeni/ nu mă va întreba?” (subl. aut.) și discursul știut doar de poet: „Doamne, când te privesc la final/ mă gândesc la mine doar la mine/ într-un exercițiu timid de conservare și știu/ cred că știu că nu-s destule locuri și nopți anonime/ pentru a tăcea și-a rămâne viu/ când nu mai rămâne nicio poartă închisă/ și exilatul nu-și dorește să plece. / Mi-am lăsat cerul deschis fără restricții/ (rugăciunea nu mi-a fost interzisă)/ ceasul meu ticăie doar noaptea/ are ochii mari și plânge.” (subl. aut.). Dominant declarată tematica volumului este suferința asumată dramatic uneori într-o „viață de amator”: „Off mamă uită-te la durerea asta care umblă/ singură din casă-n casă tu/ mă tot cerți de ce nu mă rog zi și noapte ca să/ nu rămânem să nu rămânem în dezechilibru și/ să ne găsească cei care au plecat/ am rămas unul și pentru asta nu-i nevoie să/ ne divulgăm numele în numele lui/ ne învârtim după fiecare noapte aceeași noapte/ lăsată într-o capcană pentru amintiri./ O procesiune a gândurilor goale a rămas/ se descompune în noi.” (subl. aut.). Asumarea condiției de „unul” constituie deseori imaginea „umilității” ceea ce contează este să rămână în poem (versuri) urmele experienței triste prin care a trecut poetul dar și ale unei resemnări senine fără note emfatice sau melodramatice.

Semne, pe_semne” sunt „darul tragic” al unui eu poetic dispus la înțelegerea tragică a lumii din jur. Volumul, în ciuda limbajului „dur” uneori, degajă o respectuoasă discreție îmbiindu-te să-l citești și recitești la nesfârșit în singurătate. Volumul nu-i, așa cum s-ar putea crede la o lectură sperficială dată de dedicația „in memoriam” înscrisă pe prima pagină, o „carte de doliu”. Absența fizică a „eroilor” din carte este umplută în imaginație, în amintire, în meditație mai mult sau mai puțin abstracte despre viață și moarte în ciuda faptului că discursul poetic este, pe alocuri, cerebral. Volumul lui Ion Mariș „Semne, pe_semne” este dincolo de titlu „povestea delicată”, dramatică a amintirii celor tragic dispăruți (cărora li se alătură și soția Maria, chiar dacă aceasta i-a premers pe cei doi Ștefan, tată și frate), o „călătorie” prin lectură a unui itinerar inițiatic, o traversare prin intermediul Cuvântului a vieții, o descoperire a sensului acesteia în apropiere de Divinitate: „Toți au plecat toți unii spre cer alții/ spre pământul răscolit de povești/ fără plânsete fără clipe rostogolite fără vești/ a fost doar o auroră ireală/ pe care s-a dansat s-a cântat s-a căzut/ și uneori s-au amestecat anotimpurile pe care/ nu le mai deosebeai când ne opream era/ fără drumuri noi nu ne întretăiam umbrele fiecare/ într-o altă galaxie de aceea/ nu-mi pot explica nu-mi pot imagina/ cine pe cine a văzut ultimul./ De ce ultimul nu mai pleacă/ și nu privește spre viitor și nu poartă/ niciun nume.” (subl. aut.).
Poemele cărții ar putea fi citate aproape în totalitate în întregime. Fiecare dintre ele, luate separat, pun în evidență, reliefează o nuanță menită a înțelege mai bine acest fenomen mereu straniu care este moartea.
Versurile cuprinse între copertele acestei cărți „universalizează suferința individuală” transgresând frontiera dintre Aici și Dincolo. Impresionează și emoționează deopotrivă prin puterea poetului de a-și privi în față suferința. Într-un anume sens, în ochii cititorului, însemnările de față ar putea constitui o impietate, o imixtiune în sufletul poetului. Dar o lectură profundă, atentă a cărții mă va deculpabiliza atât în fața poetului cât și în fața cititorului.
În toate un volum profund și curajos! Volumul poate fi citit în mai multe „chei”. A mea, în „calitate de iubitor de vorbire poetică”, este cea pe care tocmai ați citit-o!
În toate un volum profund și curajos, „amestecul” de emoții, de „răceala” unor cuvinte și senzația umană se atenuează de versuri precum: „Ei sunt acolo sus/ dar nu toți sunt acolo sus./ Îngerii nu mai vor să vorbească./ Dumnezeu se joacă cu umbrele noastre/ le botează și plânge.” (subl. aut.). O vastă cultură poetică îi susține poetului Ion Mariș mesajul, în multe dintre versurile cărții sunt necesare descifrări care nu afectează puritatea poetică.
Ion Mariș este un poet pentru care cuvintele sunt necesarul habitat diurn și nocturn.■

Echim VANCEA