Luciditate şi transparenţă (autor, Roxana Ungur)

Printeaza

Adierea de vânt uşoară îmi mângâie urechile. Crengile copacilor scrâşnesc uşor iar păsările se pitesc grăbite în cuiburile lor. Nu am văzut niciodată marea . Tatăl meu mi-a spus că e precum cerul, schimbătoare mereu. Uneori e învolburată şi primejdioasă , alteori liniştită precum cerul senin în verile cele mai călduroase. Pe plajă nisipul fin îţi intră printre deget, făcâdu-ţi parcă un masaj gâdilicios. Ce nu aş da să simt şi eu, să văd şi să mă bucur de toate aceste peisaje de-a lungul anotimpurilor. Oare o să-mi trăiesc toată viaţă visând? Visând că am în faţă oceanul infinit de speranţe privind spre apusul care lasă urme ca de foc în albastrul-verzui al mării?

Familia mea şi cu mine trăim în mijlocul Africii de Sud, înconjuraţi de bogăţia copleşitoare a copacilor şi vietăţilor imense şi minuscule. Verdele copacilor e foarte intens şi ador să mă cațăr în cei înalţi. Casa noastră este întinsă pe crengile puternice ale unui copac de baobab. Pentru a putea ajunge în casă, trebuie să urci 342 de scări, bătute uşor pe tulpina copacului, pe coaja solidă a acestuia. Copacului i-am pus numele Amneris, după numele gândacului meu preferat. E o rădaşcă atât de simpatică pe care o hrănesc cu frunzele copacului. Nu o ţin închisă, este liberă dar mereu vine la mine să mă joc cu ea. Odată, eu dormeam şi sora mea, Andreea, venind la mine în cameră ca să-şi ia peria de păr, o vede pe pat şi ţipă atât de tare, încât toate păsările din copac şi-au luat zborul. Africa de Sud e un loc interesant, unde soarele răsare cel mai frumos decât pe oricare altă parte a pământului. Ador să îl privesc din vârful lui Amneris în fiecare dimineaţă. Tata îşi petrece timpul vânând, neavând altă sursă de hrană. Restul civilizaţiei se află la o distanţă destul de consistentă. Pielea mea albă s-a transformat treptat într-un bronz ciocolatiu. Ador când tati aduce acasă vânat proaspăt de suricate. Carnea lor îmi place atât de mult! E periculos să mă îndepărtez de casă întrucât pot fi oricând atacată de gheparzi, hiene sau cine ştie ce alte animale. Nu ştiu cum tati reuşeşte să supravieţuiască în acest joc pe viaţă şi pe moarte. Fructele pe care le face copacul nostru sunt atât de gustoase. Mi-am învăţat rădaşca să realizeze acţiuni la comandă. A durat ceva timp, dar a meritat. E atât de simpatică cum stă pe spate cu piciorușele ei simpatice în sus, făcând pe moarta. Mi-a adus-o tati când am mers în România. De acolo s-a echipat cu armele necesare pentru vânat. Mama se pricepe foarte bine să gătească carnea proaspătă. Mă simt liberă aici, dar totuşi, îngrădită. Îngrădită de pericolele vieţii. De pericolele care mă pot aştepta la fiecare pas. Sunt liberă pentru că aş putea pleca oricând, oriunde, cu riscul pe care mi-l asum şi singură .

Azi dimineaţă sora mea a coborât din copac pentru a se juca cu maimuţica ei, Felixa. E tare jucăuşă, mereu stă cu ea. Fluieratul pe care îl face pentru a o chema nu durează decât câteva secunde până când să apară în fața ei. Nu îi este frică. Odată, un grup de gheparzi era pe aproape, iar Felixa a simţit mirosul lor, îndemnând-o degrabă să urce înapoi în copac. Adesea mă joc şi eu cu ele, dar rădaşca mea nu prea o suportă pe Felixa. Ei bine, nu a spus că nu o suportă, dar eu simt lucrul acesta. E geloasă.

Dimineaţa aceasta m-am gândit să fac ceva nou, diferit. Ştiam că elefanţii merg la râu să bea apă. Dacă nu pot să ating marea, pot să ating un braţ mai firav al acesteia. Aşa că mi-am pus rădaşca pe umăr şi, după ce am privit la orizont, am văzut în ce parte ar trebui să o iau.

Ştiu că îmi voi asuma un mare risc. Viaţa în care nu speri în ceva, în care nu lupţi pentru a atinge un țel, în care doar visezi dar îţi este prea frică să faci visul să devină realitate, e o viaţă fără nici un scop. Fiecare avem un scop în viaţă şi trebuie să ne focalizăm timpul şi energia pentru a putea face ca scopul vieţii noastre să se realizeze. Ştiu că acesta nu e un scop prea măreţ, dar pentru mine înseamnă mult. Îmi doresc din toată inima să văd şirul de apă care curge grăbit, să simt mirosul de nisip fierbinte…

Cum ziceam, cu Amneris pe umăr pornesc spre atingerea dezideratului principal. Îi spun mamei că merg să mă joc jos. Ea îşi vedea în continuare de cusutul hainelor, stând pe fotoliul de piele de zebră cu acele în mâna. Îmi iau din scorbura de unde ţinem mâncarea 4 picioare de suricată, şi două pietre cu care se poate aprinde focul. A, da! Să nu uit să iau şi frunze pentru Amneris.

Cobor entuziasmată scările, cu gândul că fac şi eu în sfârşit ceva interesant. Ajung jos şi iau cu mine şi pe fratele Felixei, cu care mă înţeleg foarte bine. Amneris e puţin geloasă dar am nevoie de Quasimodo care e aproape o gorilă matură cu care mă simt în siguranţă.

În faţă văd numai raze aurii. Soarele devine din ce în ce mai puternic şi mai viteaz, încercând să arate ce mult poate el să ne strice planurile dacă doreşte. Pământul bătătorit devenea din ce în ce mai umed. Cu cât înaintăm, parcă tot mai mult mă gândeam să mă întorc. Dar nu! Cel care nu-şi duce planul până la capăt nu e o persoană perseverentă. Iar când perseverezi, perseverezi până la capăt! Tatăl meu pornise mult mai devreme la vânat. Ce n-aş da să am experienţa lui!

Deja văd linia apei în îndepărtare. Întrezăresc șoimii care abia aşteaptă carne proaspătă zburând în cerc deasupra noastră. Aş alerga, dar mai am nevoie de putere.
-Quasimodo, stai, nu fugi! Trebuie să rămânem împreună !
Quasimodo mai încăpăţânat cum e el, se gândeşte să se oprească după o bună bucată de drum. Grăbesc pasul pentru a-l putea ajunge .

În sfârşit am ajuns să-mi îndeplinesc o fărâmă din visul meu măreţ. Aud susurul apei… e atât de plăcut! Nisipul…? Unde e nisipul? Credeam că… Ah, nu am calculat bine lucrurile . Credeam că şi lângă râuri voi găsi nisip. Acum realizez că aproximativ un sfert din ţelul meu am atins. Mă aşez jos şi privesc în jur. În depărtare, văd casa noastră. Mama m-a învăţat să fiu o persoană care se mulţumeşte cu ce are. Mai exact, a încercat. Eu am obiective măreţe pe care vreau să le ating .

Simt cum pământul se zguduie sub mine. „Trop, trop , trop trop”. Sunt elefanţii. Ei stau în grup. Câtă unitate există între ei! Îmi amintesc ce îmi povestea mami despre elefanţi. Atunci când leii încearcă să le atace puii, ei se pun în cerc în jurul lor. Modul lor de organizare reprezintă un model pentru multe alte animale. Poate şi pentru oameni, dar nu cunosc alte persoane în afară de familia mea care este de asemenea bine organizată. Totuşi, nu la fel. Mi-ar plăcea şi mie să fiu un pui de elefant, cu pielea aspră şi cu nasul lung. Să mă joc în apă toată ziua, simţind picurii de apă rece pe spate. Să-mi petrec zilele jucându-mă şi zbenguindu-mă. Elefanţilor nu le este frică de restul animalelor. Dacă ar fi singur, un elefant ar fi o pradă uşoară. Acum, prin mine, trece un fior. Poate nu ar fi trebuit să pornesc așa, ca un copil zurliu şi bântuit de tot felul de gânduri într-o călătorie atât de lungă. Cine ştie cu ce primejdii m-aş putea întâlni, iar eu, un simplu copil de cincisprezece ani, nu ştiu cum le-aş face faţă.

Nu pot să mai stau. Oare de ce a trebuit să fiu aici, departe de oameni, de persoane care să îmi fie aproape în afară de familie? De persoane care să-mi înfrumuseţeze viaţa prin simpla lor prezenţă, printr-un zâmbet cald şi o privire scurtă. Şi sunt înconjurată de fiinţe inferioare mie, [fără supărare Amneris şi Quasimodo].

Elefanţii deja sunt la câţiva metri depărtare, pe cealaltă parte a râului. Eu încă nu mi-am atins țelul, așa că o să-mi continuu drumul. Nu ştiu în ce parte să pornesc… încotro să o iau… Mami m-a învățat să citesc ora după poziția soarelui şi nordul după poziţia unei stele… cea mai strălucitoare stea de pe cer… cred că se numeşte Steaua polară.
Se pare că nu m-am organizat bine şi trebuie să mă întorc acasă. O să pun carnea înapoi în scorbură, sper că nu i-a observat cineva lipsa. Cu paşi repezi, mă întorc acasă. Quasimodo e încântat de idee. Iar fuge şi mă lasă în urmă.
– Quasimodo, stai, am zis să nu mai fugi!

Vine rapid înapoi şi face câteva ture în jurul meu, vesel. Nu prea cred că vrea să vină cu mine… adică, el e obişnuit cu mediul acesta, şi eu îl chinui trăgându-l după mine… mai ales pe un drum atât de lung. Urc pe treptele din lemn, iar când ajung sus, mama îmi spune îngrijorată că nu ştia unde sunt şi că m-a căutat. Avea nevoie de mine. S-a împuns cu acele şi i-a pornit o hemoragie externă. Faşele le-am pus eu bine când am făcut curat şi nu le-a găsit. Atâta doar că sora mea căutăndu-le, cu mare greu le află agăţate în cuierul din dulapul din cămară. Aşa e când faci curat, nu mai găseşti nimic!Încă sper să nu vadă sacoșa cu carne din spatele meu.

Mama merge să pregătească masa, fiind deja ora prânzului. Aşa că merg în camera mea și pun carnea sub pat până când mama o să iasă din bucătărie şi o să pot merge să o pun la loc. Merg la masă.
– Mama, tu ai văzut vreodată alţi oameni în afară de tati şi noi?
– Da, ce întrebare e asta?
– Eu de ce nu am văzut?
– Păi… o să vezi şi tu peste câţiva ani când o să vrei să te măriţi. O să mergem într-un popor şi îţi vei alege orice bărbat vrei, că oricum cred că toată lumea o să fie încântată de tine.
– Tată nu are nişte hărţi cu zonele acestea ?
– Ba da, cum să nu? Cum crezi că am ajuns până aici? Ghidându-se după lună şi aștrii?
– Şi le mai are?
– Da, dar de ce vrei să şti?
– Numai aşa… eram curioasă, mami .

În gândul meu „cum să-i spun că vreau să cutreier lumea, să caut acul în carul cu fân, să-mi îndeplinesc un capriciu ca şi un copil îndrăzneţ? Păi nu am cum să-i spun… poate am, dar… o să îi las un bilețel în care o să-i scriu ce am de gând să fac după ce am plecat.”

– Mulțumesc pentru mâncare mami, mi-a plăcut mult, întotdeauna faci mâncarea excelentă! Ești o bucătăreasă desăvârșită!
Mami se întoarce şi spune :
– Ce-ar fi să încerci şi tu? Măcar aşa nu ţi-ai pierde toată ziua şi ai învaţa să fii precum mă lauzi.
– A, da, sigur mami… cum să nu? Acuma mă duc să mă culc, sunt tare obosită.
– Vai scumpa mea obosită eşti, toată ziua ai muncit, spune mama ironică.
Nu mai zic nimic şi mă duc direct la mine în cameră. Îmi aranjez patul ca şi cum aş fi învelită şi merg tiptil în camera părinţilor. Unde pot fi hărţile alea? Caut în dulapul de sus, sub pat, sub canapeaua de piele de jaguar, nimic. Poate le-a pus în camera de birou. Aud paşi care vin grăbiţi spre cameră. Mă arunc repede la pământ, mă bag sub pat şi rămân aşa ca şi rădaşca mea dresată să facă pe moarta. Mama îşi ia materialele pentru cusut şi iese din cameră. Eu ies de sub pat şi mă lovesc cu piciorul de marginea patului. Ah,ce rău doare!Şchiopătând, deschid încetişor uşa, merg în biroul tatălui meu. În primul sertar în care caut, găsesc hărţile . Le aşez pe toate pe masă. Fasciculele de lumina sunt aşezate pe masă în ordine, ca nişte soldăţei de jucărie pregătiţi să se joace un copil cu ei. Se văd firele de praf mărunte în aceste fascicule fermecătoare . Se vede că tati nu a făcut de mult curat pe aici. Aşez cele aprozimativ 10 hărţi în ordine pe masă începând din colţ . Avem harta Africii de Sud , a Americii , Europei , Asiei..oare tati a călătorit în toate aceste ţări? De ce preferă să locuim aici în timp ce există atâtea locuri în care am putea să ne petrecem viaţa de zi cu zi. De exemplu pe o plajă , într-o căsuţa făcută din chirpici sau în mijlocul unui oraş aglomerat unde să văd în fiecare zi fețe noi. Ar fi genial! Să am şi eu prieteni şi să facem o mulţime de lucruri împreună. Să înotăm în mare, să ne plimbam şi să pierdem timpul toată ziua.

Am găsit o varianta la scară mai mare a hărţii Africii de Sud. Zona copacului nostru este încercuită cu roşu. Deci aici ne aflăm noi. Albastrul mării se află la o distanţă de aproximativ 5 degete depărtare . Scara e 1:1000 deci nu ar trebui să fie departe . Se află în vest. Deci o să pornesc… spre vest. Poate o să mă întâlnesc cu oameni. Poate o să-mi fac prieteni , o să dau de persoane fantastice, nu cicălitoare că şi sora mea.

Este ora 5 după-amiază şi notiţele mele sunt aproape terminate. Mi-am făcut o listă amănunţită cu ce am nevoie pentru călătoria mea. Trebuie să iau în calcul mai multe: dormitul, mâncatul, spălatul (da păi cum să nu îmi iau la mine săpun, şampon, trebuie să fiu curată mereu. Aşa este o femeie adevărată).

Seară, privesc vârful copacului, apusul care se îneacă în multitudinea de culori şi în farmecul desăvârşit al cerului . Mami a făcut la cină spanac. Şi acesta mi-a plăcut, deşi nu am mai mâncat niciodată. Dimineaţă totul este pregătit. Am o pătură groasă, o lanternă, o geacă groasă, o sticlă cu apă, picioarele de suricată şi câteva mere . A, da, şi periuţă de dinţi. Nu am mai pus la loc carnea de sub pat dacă o iau azi cu mine. Pietrele pentru foc sunt deja pregătite .

Înainte că mama să se trezească, după plecarea tatălui meu la vânat, încep să îi scriu scrisoarea mamei:
” Dragă mamă,
Nu te speria. Nu am dispărut. Mă aflu în căutarea visurilor şi îndeplinirea ţelurilor. O să mă întorc. Îţi promit. Te iubesc .
Cu dragoste, Roxana

Nu trebuia să îi detaliez mamei ce am de gând să fac. Probabil când o să mă întorc o să mă bătucească puţin, dar nimic nu e mai plăcut decât să şti că eşti împlinit. O să suport cu plăcere .

Las scrisoarea la mine în camera, pe pat şi cobor împreună cu Amneris şi Quasimodo spre cutreieratul Africii. Am luat harta tatei cu mine. Sper să nu se supere. O să i-o aduc înapoi . Dacă mă mai întorc.
Arşiţa dimineţii e tot mai apăsătoare
Simte că noi vrem la mare
Crede că noi ne jucăm cu ea
Dar de fapt treaba nu stă deloc aşa.

Privesc ţintă, păşesc apăsat
Visul meu se va îndeplini imediat
Cu perseverenţă voi face treptat
Tot ce alţii n-au înduplecat.

Aceste versuri îmi răsună în gând
Ştiu că le auzi, te simt vibrând
Şi radiind de schimbarea situaţiei
Te ambalezi şi creezi modulaţii
Situaţii ipotetice
Ce te scot din banal
Care te fac mare
Şi te simţi real.

După acest moment poetic realizez cât de mult mai am de mers. Busola tatei arată că mergem în partea corectă . Privesc în jos şi văd cum sclipesc pietrele în lumina soarelui . Cerul este senin şi pregătit pentru a-mi feri trupul de nenorociri. Pălăria de paie din cap cu ciucuri mexicani pe margine îmi prinde bine.

Quasimodo e obişnuit cu căldura. Ţin harta în mâna şi văd cam pe unde sunt. Au trecut deja două ore de când am pornit pe drum. Beau o gură de apă. Când o pun înapoi, văd la vreo 500 de metri un grup de jaguari care aleargă cu viteză. Nu va puteţi imagina ce sentimente îmi treceau mie prin minte! Moartea fiind cea mă crudă , ştiind că nu am făcut nimic din ceea ce mi-am propus. Urc în primul baobab pe care îl întâlnesc cu mare grabă . Nu văd nimic decât scoarţa copacului. Sunt aproape inconştienţă, de aceea Quasimodo mă împinge din spate ca să pot urca mai repede. Urc şi îmi ating umărul de o reangă mai mare şi rădaşcă Amneris este împinsă de pe umărul meu şi aproape cade în gura unui jaguar. Mă simt devastată , ruinată şi incapabilă să am grijă de cineva sau de ceva . Animalele fioroase îşi văd în continuare de drumul lor. După câteva minute în care încercăm să îmi revin , am coborât şi ne-am continuat drumul, dar nu înainte de a verifica din nou harta.

Drumul mi se pare din ce în ce mai lung. Cele 5 degete pe hartă par nesfârşite în realitate. Se văd doar copacii înalţi . Am mers aşa 4 zile . Noaptea dormeam într-un copac, cu capul pe burta moale şi pufoasă a lui Quasimodo .
Trec încă 3 zile iar rezervele mele de hrană sunt aproape epuizate. Apa am băut-o pe toată. Mai am doar un picior de suricată şi frunze pentru Amneris. După aceste 3 zile, ajung într-un sat. Erau mulţi oameni acolo. Pielea lor era mult mai închisă decât a mea. Era neagră. La cât umblu prin soare, nu m-aş miră dacă ar fi şi a mea în curând la fel de închisă. Cu emoţii mă strecor printre ei. Spune un copil ” Wie is dit ?.. Limba Afrikaans. Nu am mai auzit nişte cuvinte în Afrikaans de cel puţin 2 ani când mami a terminat de mă învăţat această limba. Deşi locuim aici, obişnuim să vorbim română. Dar învăţând limba de copil, acum o stăpânesc bine. Mă încântă ideea de a conversa cu cineva nou. Aşa că mă prezint şi îmi spune şi el cum îl cheamă . Deşi sunt puţin stângace , mă descurc bine în exprimare. Vin lângă noi o Gaşcă de copii şi ne întreabă dacă vrem să ne jucăm scăldata. Mă alătur lor imediat şi mă integrez bine deşi nu reţin nici unul din numele acestora. Probabil fiindcă nu sunt obişnuită cu astfel de nume. Nici nu am de unde . Mergem la râu deşi eu habar nu aveam ce urma să ne jucăm şi la un moment dat stăm la rând în faţă unei sălcii. Fiecare se aruncă în apă făcând o tumbă. Pare distractiv. Sare unul, sare încă unul , e rândul meu. Urc cu grijă pe creanga lăsată şi sar. Asta e tot ce îmi amintesc. Când deshid ochii văd multe perechi de ochi mari care mă privesc insistent . Mă întreb ce se întâmplă şi de ce sunt aici. O femeie drăguţă neagră cu părul creţ mă întreabă dacă înţeleg limba Afrikaans. Aprob înclinând şi ridicând din cap . Apoi ea îmi explică cum m-am înecat sărind în apă, copiii m-au scos la suprafaţă şi m-au adus în casă eu continuând să rămân nemişcată până în următoarea dimineaţă, adică acum .

E ora 10. Nu mă gândeam că e aşa greu să înoţi. Părea atât de simplu privindu-i pe ceilalţi. Primesc un bol care seamănă mai mult cu o nuca de cocos curăţată în interior cu un lichid gros şi o linguriţă medie. După ce mulţumesc pentru mâncare , gust o lingură de supă. Avea un gust extraordinar . Conţinea carne de suricată , preferata mea şi era foarte bine preparată şi condimentată . M-a întrebat femeia drăguţă dacă mai vreau un bol şi răspund afirmativ. În timp ce îmi pune, mă întreabă :
-De unde eşti ?
-Eu locuiesc nu departe împreună cu familia mea .
-Nu departe? întreabă femeia tulburată .
-Da, am pornit să caut marea , îmi doresc să văd marea şi am pornit în vest , şi am ajuns aici . Am parcurs câteva zile distanţă .
Dintr-o dată, femeia ţip :
-Sunteţi spioni ! Vreţi să ne atacaţi ! Acum vedeţi voi!
-Stai, nu, nu suntem spioni. Noi locuim aici de mult timp . Venim din România şi am vrut o viaţă liniştită şi izolată de restul lumii.
-Dacă e aşa cum spui, atunci vă rog pe tine şi pe familia ta să vă mutaţi de aici. Înapoi în ţară voastră . Dacă nu, s-a zis cu voi. Ai înţeles fetiţo? Ia-ţi maimuţa şi gândacul de aici şi mergi acasă! În 3 zile , vreau să dispăreţi din Africa de sud. Dacă nu  ne ocupăm noi de asta!
-Dar cu..
-Nimica! Pleacă. Pentru siguranţă, vin şi eu cu tine că să fiu sigură că nu mergi în altă parte .

Îmi zic în sinea mea… „acum am încurcat-o!”. Ce scandal o să facă mami când află ce am făcut. Şi totul a pornit de la faptul că vroiam să îmi fac nişte prieteni. Drumul obositor până acasă îl parcurgem parcă mai greu, mai alene decât spre destinația mea nedefinită, marea… un infinit de speranțe și așteptări deșarte deocamdată. Acea femeie ne urmăreşte foarte atent . Nu mă întreabă nimic despre animalele mele care mă însoţesc . Hm, mă gândeam că rădaşcă va ieşi în evidenţă. Sigurat este nervoasă şi frustrată că existăm . Că mâncare avem, pâine şi apă. Pâinea deja s-a uscat după atâtea zile arzătoare . Pe aici nu prea plouă.

Heei, uite ! Am ajuns la un râu! Nu l-am mai întâlnit pe drum . Ciudat ! Ce se întâmplă ? Nu mergem în partea corectă ? De ce oare? Parcă analizasem bine harta…
-Quasimodo , spun eu pe română că să nu înţeleagă femeia , ţi se pare cunoscut drumul?
Quasimodo rămâne pe loc acum . Adulmecă , şi face un unghi de 45 de grade . Se pare că am deviat drumul . Acum o să ajungem cu o întâziere de cel puţin o zi.

Dacă tot suntem la râu, decidem să facem o baie aici și să rămânem în apropiere să înnoptăm. Îmi scot șamponul și ma bucur că îmi pot curăța părul pe care nu l-am spălat de atâtea zile.
Mă simt atât de bine acum că sunt curată . Vântul cald de miazănoapte îmi usucă răbdător părul meu lung . Nu m-am mai tuns de când aveam 13 ani. Părul meu a crescut mult de atunci . Razele aprinse ale soarelui care se pregăteşte de culcare mă mângâie pentru ultima dată pe ziua de azi. Căldura uşor se risipeşte şi stelele apar una câte una pe cer. Luna este ascuţită astăzi , un sfert din cât e cea plină .
Cearceaful din ce în ce mai căptuşit devine albastru închis , precum ochii mei în lumina târzie a soarelui. Închid ochii şi adorm brusc pe burtica lui Quasimodo gândindu-mă la părinţii mei .

Dimineaţă mă trezeşte tot amicul meu, soarele alinându-mi durerea întâmplărilor nefericite de până acum . Pornim din nou la drum. Mă simt mai bine . Dar pentru scurt timp. Bate un vânt puternic dinspre sud ceea ce e cam neobişnuit . Femeia asta oare chiar vrea să îmi ruineze speranţa ?
Poate toată lumea crede că …întrucât am început să scriu despre visele mele , la final ele vor deveni realitate , pentru că aşa sunt cărţile..pline de vise şi speranţe care de obicei se îndeplinesc . Dar de ce să încep spunând finalul ? De ce să şti din primele cuvinte tot conţinutul cărţii? Unde ar mai fi parfumul cărţii , dragostea de aventură şi speranţa dacă şti ce urmează să se întâmple ? Poate..ceea ce s-a întâmplat a fost tot ceea ce am avut de spus . Poate.

Drumul e, ca de obicei, foarte lung.Căldura e ca focul de puternică . Soarele nu preferă să se ascundă după firele subţiri de nori. Nu vreau să dau cu ochii de părinţi , să aud ce îmi vor spune după ce am făcut . Mă pot aştepta la ce e mai rău .

După 5 zile de mers cu popas ,văd în depărtare falnicul nostru baubab. Femeia insistă să vină şi ea cu noi şi să vorbească cu părinţii mei. Simt cum mi se înfioară tot corpul .
Ajungem în faţă, analizez lemnele bătute în copac fiind scări . Totul se învârte în jurul meu. Ameţită de căldură, şi foame cum îmi era…clipesc …clipesc…
Deschid ochii şi mă trezesc în patul meu. Nu e nimeni în camera, în afară de mine. Ce să fac? Pot sări pe geam ,să fug departe , cât văd cu ochii. Sau…pot să înfrunt realitatea . Oare asta e realitatea? Chiar se întâmplă ? Am mii de întrebări totuşi nici un răspuns . Mii de speranţe dar nimic realizat . Uşa se deschide încetişor şi văd pe tata la uşa . Văd cum se mişcă tricoul de la bătăliile inimii . Tati vine la mine şi mă îmbrăţişează.
„Mă bucur că eşti aici”
Eu nu pot să spun nimic, mă aşteptăm la ceva cu totul diferit .
Intră şi mami în cameră, speriată, cu nişte ochi mari :
-Ioi fetiţa mea, vai fetiţa mea . Cum era să te pierd . Şi cât de greu te-am crescut , numai eu ştiu . Să nu mai pleci altu niciodată .
De fapt la asta mă aşteptam , disperare şi cam atât. Sora mea sare pe mine că mai nu mă rupe în două. Mă îmbrăţişează şi îmi împuşcă şi coloana.
– Va trebui să ne mutăm .
-Unde ? Spun eu familiară cu ideea de a pleca
– Ne întoarcem în România .
– În România … În România, auzeam ca un ecou în mintea mea. Un ecou continuu care se prelungea cu fiecare secundă care trecea .
– O să mergeţi la şcoală , o să muncim şi o să avem grijă de voi , spune tati cu o calamitate în care se simţea puţină îngrijorare.
Înainte să fi venit aici tata era constructor . Am înţeles că era foarte priceput în timpul acela . Apreciez mult pe tatăl meu pentru tot ce face pentru mine.
– Femeia cu care ai venit , ne-a îndemnat să plecăm . Altfel va aduce tot tribul asupra noastră . Avem o săptămână să ne mobilizăm şi să o luăm la drum .
-Dar avem cu ce să plătim un mijloc de transport?
Tată zâmbeşte simpatic la întrebarea mea şi spune că deocamdată o să mergem pe jos .
– O să luăm şi pe Alexis cu noi? spune Andreea
– Şi pe Quasimodo , nu? Şi Amneris ?
Tati respiră greoi şi spune clipind rar şi apăsat :
– Din păcate nu pot să vină cu noi.
Ochii mi se umezesc şi simt un strop rece pe gât . Cum să mă despart de prietenii mei? Toată viaţa o să mă gândesc la ei…de ce să nu vină?
Andreea ia cuvântul înaintea mea plângând şi sughitand :
-De ce tati? De ce nu putem ?
Tată pune uşor mâna pe umărul nostru şi spune :
– E ilegal . Maimuţele vor creşte şi nu le vom mai putea hrăni sau ascunde de restul oamenilor .

Explicaţia nu fu suficientă şi o durere adâncă intră în sufletul meu. Au fost singurii mei prieteni . Singurii care mă ascultau cu adevărat , deşi nu mă înţelegeau . Îmbrăţişarea lui Quasimodo , moale şi pufoasă îmi încălzea inima de fiecare dată. Totuşi se pare că va exista o ultimă asemenea îmbrăţişare . Singura afecţiune care îmi plăcea manifestată. De acum înainte , inima mea va fi rece pentru totdeauna .

-3 August –
Nu am reuşit să scriu în timp ce am făcut pregătiri şi pe drum spre România . Am fost foarte ocupaţi şi am muncit mult pentru a transporta totul. Nici nu vreau să îmi amintesc ce lung a fost drumul . Am mers 12 zile pe jos . Ultima îmbrăţişare a bunului meu prieten a fost un moment de care o să îmi aduc aminte toată viaţă . Cel mai emoţionant moment din viaţă mea .. Îmi năpădesc din nou lacrimile . Nu cred că o să îmi fac prieteni niciodată .

Casa în care locuim e casa bunicilor mei. Aici am locuit şi înainte să plecăm . Ei sunt foarte bucuroşi să ne vadă. Eu îi privesc totuşi că pe nişte bătrânei trecuţi prin viaţa grea . Îmi e dor de ce aveam …deşi nu aveam multe . Aici miroase ciudat . Îmi plăcea mirosul din Africa de sud . Totuşi nu e atât de cald, ceea ce e bine. Bunicu mi-a povestit că iarna , cade pe pământ o floare de gheaţă numită fulg de zăpadă . De abia aştept să văd cum arată .

Înainte să încep şcoala , mama mea îmi face dosar la un liceu , aici în apropiere . Ştiam română şi matematică pentru că s-a ocupat de mine şi era ca şi cum aş fi făcut ore particulare . Merg în fiecare zi pe stradă să îmi iau îngheţată de la magazinul de la 5 minute depărtare . Văd mereu oameni noi, fete drăguţe sau mai puţin, care se uită la mine şi la pielea mea închisă la culoare . Nu cunosc pe nimeni . Nu vreau să cunosc pe nimeni . Nu voi avea niciodată prieteni . Doar Quasimodo a fost prietenul meu.

Îţi dai seama că eu încă nu am văzut marea? Marele meu țel pentru care am fost dispusă să merg până la capătul pământului ? Nu ne era în drum spre casă. Bunicii mei , şi acum şi noi suntem în Maramureş , un judeţ plin de tradiţii , obiceiuri , istorie şi mândrie. Peisajele de aici sunt minunate deşi nu se compară cu cele din vârful baubab-ului nostru . Mami mi-a spus că nu o să mergem la mare deocamdată şi că nu o să mă lase să mai plec vreodată fără să îi spun unde . Mi-a cumpărat telefon şi mă sună din oră în oră să afle unde sunt şi ce fac şi dacă nu merg odată acasă. Tata lucrează din nou în construcţii . Dar se trezeşte mai târziu , nu ca şi în vremea în care mergea după vânat . Eu am început să citesc ce îmi cădea în mâna . Am găsit la biblioteca municipală nişte cărţi foarte drăguţe pe care le pot împrumuta oricând . Aşa am învăţat multe lucruri . Totuşi din ce citeam , niciodată nu înţelegeam un cuvânt , nu vedeam valoarea pe care o exprimă. Mă tot întrebam , ce e iubirea , şi de ce oamenii se iubesc unii pe alţii . De ceea ce mă simţeam ataşată era Quasimodo , care intră la alt tip de iubire .

Ceea ce e clar e faptul că vreau să văd marea . Nu ştiu când şi cum, dar voi reuşi . Poate ne vom întâlni cândva , pe malul marii , pe nisipul cald şi mă vei recunoaşte . Poate după ochii mei albaştrii , sau după mişcările lente şi fără nici un sens . Voi fi mereu acolo . Când voi prinde momentul nu voi mai pleca niciodată . Voi picta apusul şi răsăritul . Apoi , cu părul ciufulit , prins în coc voi sta întinsă pe un cearceaf , citind o carte de psihologie în speranţa de a înţelege oamenii. Cu o cană de cappuccino în mâna , auzind fiecare val izbit de mal ca un sunet de fundal înviorător . Te rog să nu eziţi să vii la mine. Să îmi povesteşti viaţa ta aşa cum am făcut şi eu. Pe curând!

Autor, Roxana Ungur
clasa a XI-a E, C.N Dragoș Vodă