Mă uit atent la suflete (autor, Filip Vălean)

Filip Vălean

Noaptea, locul unde toate visele devin realitate. Văd două lumini, ca printr-un tunel al nepăsării în care fiecare trece fără a ști de ce. Până și noaptea are mai multe sentimente decât tine, pasăre măiastră care zboară în infinitatea de speranțe.

Cum ar fi să uit de tot, dimensiunea asta, raportul dintre aparență și esență este bine definit, chiar dacă eu tot cu uitarea sunt cel mai bun prieten. Transpune-te într-un corp diferit, altundeva, acolo unde timpul nu are relevanță, unde știi cu adevărat cine ești și că, no matter what, you are what you are. De ce ne amintim trecutul, dar viitorul nu?

Mă uit atent la suflete, căci ele vorbesc din interiorul ființei și văd un neant de lucruri care-mi amintesc de faptul că nimic nu e infinit.

Cine suntem noi? Cine suntem… Depinde doar de noi și de universul în care ne învârtim. Viața e un drum lung, lung, timpul trece mult prea încet, caut încontinuu un drum către orizont. În războiul sufletelor, singurele victime sunt săracii care le posedă… Armele sunt sentimentele, cuvintele spuse și nespuse, toate gândurile care ne trec prin cap când stăm și admirăm vastul cer înțesat de milioane de stele. Totul, totul trebuie filtrat prin prisma sentimentelor, a viziunii asupra vieții oferită de experiență. Acest război sacru durează de când timpul a început să curgă, până în momentul în care toate ceasurile se vor opri și acele busolelor se vor învârti frenetic, până când Vocea Rațiunii, Atotștiutoare le va șopti tuturor: „acesta e sfârșitul”.

Trei perechi de aripi nu sunt îndeajuns să mă ridice deasupra acestei mări de oameni prefăcuți, singurătate și iluzii, o mare de amăgiri în mijlocul căreia tronează toate gândurile negre ale aceluia care își pregătește ștreangul…

Uită de tot, draga mea, și pășește cu mine în universul creionat de noi… Universul acela angelic, în care nu există timp, sentimentele sunt suprapuse cu vorbele, unde știi care ți-e locul, și totuși nu. Totul e la locul lui. Dar apoi, te-ai gândi ca „e prea plictisitor” dar, în același timp, ți-aș putea introduce cele 9 trepte ale iadului, care-și au originile în adâncurile pământului. Locul mitic unde oamenii sunt pedepsiți pentru toate felurile în care au greșit în viața pământească. Și totuși, ce rost are să arzi în focurile iadului pentru o viață „trăită”. Are foarte mult sens când ne gândim că lumea asta e bazată pe neîncetata luptă între bine și rău, și la faptul că noi înclinăm balanța, prin faptele noastre, într-o anumită poziție, totul depinde de noi…

Nici durerea nu mai e cum îmi amintesc, o las să mă străpungă până în adâncul firii, acolo unde nimeni, nici măcar eu nu m-am avântat, din simplul motiv că mi-e frică de ce voi găsi acolo, de faptul că voi regăsi acea parte din mine pe care am jurat că o voi da uitării, că o voi arde, dar reminescențe ale tuturor lucrurilor prin care am trecut vor fi mereu acolo. Am călătorit prin nebunie ca să mă regăsesc…

Autor, Filip Vălean
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”