Și cîți o să mai treacă?!…
Nu vreau să fac bilanțuri de an, toate au venit cum au venit și au lăsat în urmă toate.
Singura certitudine care a rămas este că încă mai suntem, cu voia Celui De Sus, iar bilanțurile și planurile noastre depind în mare parte de El, dar, coroborat și cu acțiunile noastre.
El e singurul care proiectează deopotrivă eul și lumea lui oglinditoare, poate face mai mult decît orice forța exterioară pentru a destrăma pînza țesută ziua.
E mare lucru să numeri anii scurși și să constați cu satisfacție sau cu o umbră de regret că nu ți-au ieșit toate cum ai fi vrut…
Intențiile au fost bune dar, de multe ori s-au pierdut pe drum, ori n-au fost bine urmărite.
„Omul seamănă, dar nu acordă nicio atenție felului cum se dezvoltă sămînța. Ea încolțește și se coace, iar apoi fiecare trebuie să mănînce din rodul propriului său ogor. Nu numai acțiunile, ci și omisiunile noastre ne devin destin. Chiar și lucrurile pe care n-am reușit să le dorim sunt contabilizate prin intențiile și realizările noastre și se pot transforma în evenimente grave.” („Regele și cadavrul” de Heinrich Zimmer)
Vorbind de „evenimente grave”, n-o să mă refer la la ceva global, mondial, ci la ceva mai „personal” , aproape de ființa și înțelegerea mea: Orașul meu!
Încărcată fiind încă de magia sărbătorilor de Crăciun, mă întorc în timp la colindele de altădată, la zăpezile de odinioară și intru ca într-o transă și mă las purtată de melancolie și, mai presus de asta, de o tristețe inexplicabilă care mă cuprindea atunci cînd mergeam la colindat cete de copii pe la geamurile caselor din sat. Nu mă puteam bucura pe deplin de mila care mă cuprindea față de mama. Cum stătea ea acolo acasă, ne pregătea pe noi, dar ea rămînea în poartă să ne urmărească și să ne aștepte. Și dacă colindam, colindam cu glasul sfîrșit și de abia așteptam să mă întorc la ea. Această milă, sfîrșeală, neputință, toate la un loc n-au dispărut în timp. Mă încearcă și acum, în anumite circumstanțe. Cîteodată îmi pare că le-am uitat sau că măcar s-au estompat, dar sunt anumite corzi ale sufletului care, dacă le atingi, vibrează iar cu aceeași intensitate .
O astfel de „vibrație” simt de fiecare dată cînd plec din țară. În loc să mă bucur și să mă detașez de ceea ce-am lăsat în urmă, mă apucă așa o milă, o senzație de trădare că am putut să plec și s-o las… Cu cît contrastul e mai izbitor (vorbesc de America), cu atît vina că la alții se poate și la noi e tot așa e și mai mare și frustrarea e pe măsură. Mă îneacă un nod în gît și mustăcesc eu cu mine, conștientă fiind că sunt neputincioasă în a schimba lumea asta prost croită.
Am reușit după multe exerciții să-mi formez o lume mai mică a mea: Orașul meu! O lume în care, totuși, m-aș putea angaja să fac ceva, să încep de undeva. Să reacționez cumva la ceea ce nu-mi place, prin atitudine, prin scris, să nu trec ca și cum n-aș vedea sau nu mi-ar păsa.
Să las și eu ceva în urma mea, o dîră măcar. Mi-e drag orașul meu, de cînd l-am descoperit, din anii de Liceu. A fost ca o Fata-Morgana pentru mulți tineri de atunci, anii 1970 – 1975. A merge la oraș, la „Dragoș-Vodă” era ca acum la Oxford! Orașul era ca un magnet, oferea oportunități; cinematograf, sală de spectacole și teatru, centrul era animat de tineri, parcurile bine îngrijite, adevărate oaze de verdeață, fîntînă arteziană. Era o atmosferă cosmopolită, cu miros de civilizație la care toți speram, cu o industrie funcțională atît cît s-a putut. De atunci, nu s-a mai văzut vreun progres, dimpotrivă, în timp s-a degradat totul, s-a lăsat orașul în cădere liberă și ruină. S-a spoit pe ici pe colo în culorile curcubeului clădirile de patrimoniu, în funcție de cine le-a „acaparat” făcîndu-le – la parter – buticuri de un gust îndoielnic. Dintr-o „mică Vienă” a ajuns un tîrg murdar, scorojit, mutilat de tot ce a reprezentat verdeață, cu cinematograful care stă să se surpe, cu sala de spectacole așișderea, cu o industrie pe butuci, fără perspective pentru tineri. Ultima fiță, totuși este înțesarea orașului cu camere de supraveghere. Ca să ne apere de ce!? Poate de traficul de țigări sau droguri? Cît de orb să fii și să te faci că nu observi, să-ți pară o normalitate această imoralitate de interes din partea celor care-l păstoresc și-l spoliază de bani din bugetul local sub pretextul „strădaniei” lor?
Exact ca o armată plină de generali înstelați cărora nu le pasă că le mor soldații pe capete și pierd redute dupâ redute! Cel puțin Sighetul meu drag e o redută pierdută pentru actualii edili. Ei nici măcar nu se simt și nici nu sesizează!
A venit însă timpul să ne sesizăm NOI!
Oamenii de bună-credință, care sunt convinsă că sunt plictisiți, dezamăgiți și le e lehamite de tot ce ține de alegeri, politică, propagandă mincinoasă, luptă pe ciolan, nepotisme, amantlîcuri, parandărături, interese de grupuri, clanuri etc. Nu știu cîți dintre dumneavoastră ați aflat că s-a născut în perioada Crăciunului un partid în orașul nostru: Partidul Renașterii și Dezvoltării Maramureșului. A și fost deja botezat! PRDM. Să-l primim și să-l adoptăm fiecare dintre noi, cei care simt că așa nu se mai poate și trebuie schimbat macazul!
E un partid legal constituit, statutar, cu toate drepturile și prerogativele de a participa anul acesta la alegeri. Eu zic să-i acordați toată atenția și aveți încredere că nu veți fi dezamăgiți. Vrem să ne luăm orașu înapoi! Pentru că merităm!
Ileana PISUC
Foto: Tomi Hoffer
Într-o zi Sighetul va arăta exact ca și Niagara on the Lake. Când am vizitat orașul ăsta în provincia Ontario acum câțiva ani, mi-am imaginat Sighetul nostru exact la fel.
Nu numai sper, dar cred cu tărie că așa va fi. La aflarea veștii, pe data de 6 decembrie, exact de ziua Sfântului Nicolae, că un nou partid a luat ființă în Sighet, speranța în sufletul meu a înflorit și mai mult, era ca un cadou de Moș Nicolae așteptat de zeci de ani de zile. Sighetul va avea un viitor strălucit! Sunt convinsă! Cred și voi crede fără oprire într-un viitor mai bun pentru Sighetul nostru.
Cu o asemenea optică din partea unei „canadience”, Sighetul mai are o speranță, fie ea cît de mică, dar dintr-o licărire se poate naște o vîlvătaie!
Acesta e un motiv să continuăm!