În urmă cu câteva zile a trecut la cele veșnice încă unul dintre deținuții politici din Maramureș, foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”.
S-a născut în mai 1932, la Ieud, într-o familie de țărani. Dovedindu-se elev eminent în ciclul primar (și pentru că, la vârsta de patru ani a rămas orfan de tată), Fundația „Dr. Ilie Mariș” i-a acordat o bursă de studii, care i-a permis să continue școala la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. În clasa a șasea de liceu a rămas fără bursă. Regimul comunist nou instalat a desființat fundația și tânărul Ioan Bizău, pus în situația de a renunța la școală, a acceptat să difuzeze „Scânteia”, ziarul central al partidului comunist, care trebuia să ajungă cât mai repede în rândul maselor largi de oameni ai muncii.
„Dormeam îmbrăcat pe o masă, în sediul orășenesc al partidului, mă trezeam cu noaptea-n cap și alergam la gară, la tren, să iau ziarul și porneam să-l difuzez, unde trebuia, cât mai repede, ca să nu întârzii prea mult nici la școală. Dar eram din ce în ce mai obosit, mai nespălat, mai flămând, rezultatele la școală erau tot mai slabe și banii, promiși la început, erau tot mai puțini și obținuți tot mai greu și mai târziu. Când mi s-a spus că ar trebui să fac treba „voluntar și cu mândrie pentru partidul comunist”, le-am răspuns revoltat, că pe mine nu mă interesează politica și vreau banii pentru munca mea. Am fost alungat din sediu și, ca să mă răzbun, am scris pe câteva foi de hârtie că partidul comunist este o mare minciună și că a ajuns pe mâna evreilor și a ungurilor, cum de altfel și era atunci la Sighet, și le-am lipit pe câteva porți”.
Bătăile și anchetele începute la Securitatea din Sighet au continuat cu cele de la Cluj, cu închisoarea de la Gherla și s-au „diversificat” cu târnăcopul, roaba și lopata la Canalul Dunării. Fiindcă, în 24. 11. 1949, Tribunalul Cluj l-a condamnat la 5 ani de închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Așa și-a petrecut tânărul Ioan Bizău cei mai frumoși ani de dinainte și de după vârsta de 20 de ani. Și cu toate acestea, după ce s-a întors acasă, la Sighet, la familia Țiplea, care i-a fost ca a doua familie, a găsit resurse sufletești să-și refacă viața. Până când și-a completat, la seral, studiile liceale, a lucrat la C.F.R. A început cu târnăcopul și lopata, la întreținere, apoi a fost frânar, scriitor de vagoane, magazioner, a reușit să urmeze o școală de impiegați de mișcare și o vreme a făcut asta la Halta Leordina. Aici s-a căsătorit cu o învățătoare din zona Blajului și, pentru că, în 1959, tocmai luase ființă Combinatul de prelucrare a lemnului de la Blaj, s-a angajat acolo. A urmat (la fără frecvență) Facultatea de Științe Economice de la Cluj și a urcat, treaptă cu treaptă, până la funcția de director economic al combinatului. Și-a făcut, cu mâinile lui, o casă lângă Câmpia Libertății, a crescut doi copii, care l-au răsplătit cu nepoți și la sorocul dat s-a pensionat. Dar rândurile de mai sus nu sunt nici pe departe suficiente și cuprinzătoare pentru portretul acestui om deosebit, pe care multele greutăți ale vieții nu l-au doborât și nu l-au schimbat. (În timp ce-și construia casa, primul fiu, Radu, de 6 ani, a căzut de pe o grindă și a murit în brațele sale.)
Combinatul de la Blaj, construit într-o zonă săracă în păduri, aducea materia primă în mare măsură din import. Având în vedere valoarea furnirului de nuc atât de necesar combinatului, Ioan Bizău a înființat în incinta acestuia o pepinieră cu mii de puieți, obținuți din nucile cumpărate de el, și a încercat să convingă autoritățile locale, să planteze nuci pe toate dealurile goale din zonă și pe marginea șoselelor. A atras în această activitate școli și instituții, ajutându-i să-și facă pepiniere și a încercat, ani de-a rândul, cu nenumărate memorii și referate pe la ministere și alte autorități administrative, să o extindă la scară națională, insistând de fiecare dată pe valoarea deosebită a fructelor și a lemnului acestuia.
După 1989, s-a implicat într-o serie de activități sociale și culturale și a publicat o serie de articole, cele mai multe în ziarul „Unirea” de Alba Iulia. A fost printre fondatorii reînființatului despărțământ al Astrei din Blaj, al Ligii pentru reînființarea județelor abuziv desființate și al Asociației culturale „Țara Târnavelor”, al cărei președinte a fost până de curând. N-a fost membru al Partidului Comunist, dar s-a înscris în Partidul Social Democrat – Sergiu Cunescu. A publicat câteva cărți importante pentru zona în care a trăit, dintre care menționăm: „Amintiri despre industrializarea orașului Blaj”- de fapt o monografie a marelui combinat blăjean, pe care l-a cunoscut ca nimeni altul și l-a slujit cu devotament timp de patru decenii; „Institutul Recunoștinței în devenirea orașului Blaj”, o interesantă monografie a celebrei instituții de învățământ ridicată acum un veac și ai cărei fondatori au fost absolvenții primelor promoții de după Unire, ca semn de recunoștință pentru orașul în care au învățat carte și au învățat să fie oameni. Într-o altă carte, întitulată „Cugetări și întâmplări din Țara Târnavelor” Ioan Bizău și-a adunat articolele publicate în Unirea și Gazeta Târnavelor din Alba Iulia, Telegraful român de la Sibiu, Magazin istoric, dar și o parte din numeroasele memorii și scrisori, o carte-oglindă a vieții sale, o oglindă care-ți pune în față chipul unui om obișnuit, angajat cu toată puterea și cu toată sinceritatea (uneori naivă și pripită) de partea binelui și a dreptății, un om care greșește uneori prin exces de sinceritate în dauna argumentului bine și corect documentat, un om care nu știe să pună condiții bunelor intenții, nici ale lui, nici ale altora.
„Încă de mic copil am nutrit o simpatie deosebită față de orașul Blaj. Și dacă în copilărie admiram turnul Catedralei numai de pe coperta calendarului greco-catolic, iar astăzi îl admir din fereastra casei mele, entuziasmul meu este pe deplin justificat”, mărturisește Ioan Bizău într-una din cărțile sale și mărturisirea lui s-a justificat, de-a lungul celor 60 de ani trăiți acolo, cu fapte omenești. Și, în tot acest timp, Maramureșul n-a lipsit din sufletul său nici o clipă. Până de curând, venea acasă, la Sighet și la Ieud, de câteva ori pe an, era la curent cu tot ce se întâmpla aici, își procura toate cărțile legate de (mai ales) istoria Maramureșului, pe care a cunoscut-o cu patimă și cu mândrie rar întâlnite și reacționa (adeseori în presă) la afirmațiile sau judecățile pe care le considera nedrepte. I-a căutat, pornind de la cartea de telefon, pe toți maramureșenii din Blaj și din județul Alba și le-a comunicat date despre originea, vechimea și nobilitatea familiilor lor, „ca să fie mândri de originea lor”, a căutat cu osârdie documente despre legăturile culturale ale Maramureșului cu Blajul de-a lungul vremii și a scris în presa locală despre maramureșenii care au făcut istorie, și încă multe altele, încât te și miri, cum au încăput toate acestea într-o simplă viață de om!
L-am cunoscut și înainte, dar mai ales după ce s-a întors de la Canal. Era îmbrăcat cu niște haine verzui, care aduceau a uniformă militară. Era un tânăr de o frumusețe rară. El mi-a recitat pentru prima dată din poeziile lui Eminescu. Așadar, pot să depun mărturie despre bunătatea și curățenia lui sufletească și despre dragostea lui fierbinte pentru neam și țară.
În ultima noastră convorbire telefonică mi-a mărtirisit cu tristețe că „în manualele de istorie nu se află o lecție aparte despre Câmpia Libertății de la Blaj și ce-a însemnat ea pentru poporul nostru” și că, „din cei aproape o mie de puieți de nuc, cu care am împrejmuit-o ca într-o îmbrățișare și pe care i-am sădit cu mâna mea, au mai rămas doar câțiva nuci bătrâni și neîngrijiți… ca mine”.
Drum lin, prieten drag, de-acum înainte, te-or „troieni cu drag, aduceri aminte”!
Din Sighetul Marmației, Ioan ARDELEANU-PRUNCU
Un coleg de clasa mai tacut, chiar parand trist si obosit, putin comunicativ, asa cum l-am cunoscut in ultimele 2-3 clase de liceu; am avut si eu intreruperi pe la fara frecventa. Jubila insa la l. latina, peste notabilitatile clasei, discutiile mai dificile aparute fiind purtate intre Ionica Bizau si parintele Godja, licentiat de Roma.
Stiind atunci ca este cazat pe la partid si, crezandu-l propaganist al acestuia, nu-l prea simpatizam atunci, nestiind „corvoada” exploatatoare ce o ducea pe acolo, obligandu-l apropape de voluntariat, cu toate greutarile si lipsurile ce le ducea cu el. Am fost surprins cand am auzit ca a fost arestat si atunci m-am gandit ca „activitatea” pe la partid a fost formala, nestiind nici ce facea, dar eram sigur ca „ieudeanul” tot ieudean a ramas.
Se spune ca a venit des prim Maramures si se vede ca tot maramuresan cald a ramas, din cele relatate de autor. Dar nu l-am intalnit niciodata, desi in fiecare an mergeam la Memorial de Inaltare, exceptand putine date, pe motive medicale.
Ceva mai tarziu am primit telefonul lui, mi se pare de la Ionica Pop si, de atunci am comunicat frecvent cu el. Imi pare rau ca, acuma, in loc de urarile aniversare spirituale ce i le faceam anual, cu diverse ocazii, ii pot face doar o urare, tot spirituala, dar de alt natura: Domnul sa-l ocroteasca si rasplateasca in vesnicia Lui Cereasca.
Este insa impresionant de frumoasa activitatea si lupta lui, dupa scaparea din greutatile temnitelor comuniste, continuandu-si pregatirea, formarmare lui intelectuala si sociala, cu studiile liceale la fara frecventa, in greutatile timpurilor, cu intemeierea unei famili frumoase, ceea ce arata ca erau multi in suferinta, fara a fi afisati. A mers mai departe, in ritm sustinut, muncitor pe la CFR, apoi impegat, muncitor pe santierele de la Blaj, Licentiat in Stiinte Economice si ajungand Drectorul Economic al Combinatului, prin practica si pregatirea ce o avea, fara niciun impuls politic. Nu s-a oprit insa nici aici si a cotinuat cu „nucii lui”, cu o bogata si deosebita activitate culturala, de larga cuprindere. Pacat ca l-a incercat o mare durere cu pierderea unui copil al sau, intr-un stupid accident. Asa-i viata amestecata, in bine si rau, intr-un raport de nu mai stiu cine stabilit. Dar omul rabda, rabda si tot merge mai departe, cu dureri si alinari, asa cum Domnul le oranduieste. O viata atat de frumoasa, cu pregatirea ei la tarnacop, cu bucuriile si durerile familiale, dar care s-a stins prea devreme. Condoleante familiei indurerate, cu omagiu si multa cinstire din partea unui coleg, pentru care vei fi de neuitat. Odihna si Rasplata Vesnica!
Da, confirm impresia domnului profesor Barcan. Domnul Bizau era practic absent de la comemorarile si activitatile fostilor luptatori anticomunisti, din Sighet si de prin tara, ceea ce face ca eu l-am cunoscut doar de la …telefon. Am pus asta pe seama distantei mari pana la Blaj, dar poate erau si alte aspecte personale. Tinerii maramureseni erau peste tot foarte uniti, in inchisori poate mai mult ca afara si aceasta solidaritate a atras admiratia tuturor din alte zone ale tarii. Nu era doar cauzata de legaturi de familie, colegi sau consateni ci mai ales de unitatea de ideal marturisit ( mai explicit sau mai implicit ), idela pentru care erau persecutati. Aici domnul Bizau a fost oarecum atipic ceea ce l-a tinut un pic distantat de ceilalti.