In memoriam OCTAV POSTOLACHE (06.11.1939 – 10.09.2023)

Pe peretele din stânga mesei mele de lucru stau trei tablouri dăruite de creatorul lor, un vechi și bun prieten. Îmi sunt cele mai apropiate – și la propriu și la figurat – dintre toate cele vreo 20 ale altor pictori, care mă înconjoară și-mi bucură privirea, când mă relaxez. În seara asta, în fața celor trei am aprins o candelă și încerc să aștern câteva rânduri… Un mesaj scurt, de la celălalt capăt de Țară, mi-a adus vestea tristă a morții celui care, cu ani în urmă, le-a pictat și mi le-a dăruit cu generozitatea cu care se dăruia, se risipea în tot ce făcea, ca pictor și ca om.

Octavian Gavril Postolache s-a născut în toamna anului 1939 la Mălini, în satul lui Nicolae Labiș, cu care era și rudenie și al cărui tată i-a fost și învățător la școala din sat. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni și Institutul de Arte Plastice de la Iași, a fost repartizat profesor de desen la Săcel, de aici a fost transferat la Casa de cultură din Vișeul de Sus și de aici, în 1975, la Casa de cultură din Sighet, ca instructor la Teatrul popular de curând înființat.

L-am cunoscut ca instructor cu teatrul la Casa de cultură din Vișeu și, considerând că la Sighet ar avea alte posibilități de afirmare, l-am determinat să vină și nu m-am înșelat. O bună bucată de vreme, până când a obținut un apartament, i-am dat – fără știrea autorităților locale – o cameră chiar în incinta instituției al cărei director eram. A realizat în cadrul Teatrului popular câteva stagiuni cu spectacole deosebit de reușite (Ecaterina Teodoroiu de N. Tăutu, Goana după fluturi de Bogdan Amaru), la unele dintre ele fiind și interpret și scenograf și regizor. Teatrul și pictura, cele două pasiuni ale vieții sale, și-au găsit aici și atunci locul potrivit pentru a conlucra plenar.

O tentativă nereușită de a se întoarce la matcă, pe plaiurile copilăriei sale, a pus capăt acestei fructuoase perioade, dar după reîntoarcere și două scurte popasuri: la Muzeul Maramureșului și la conducerea unui club muncitoresc, a revenit la Casa de cultură ca director și a rămas aici până în anul 2002, când s-a pensionat și a luat decizia de a se „dedica total picturii”.

A încercat să se stabilească în Cipru, dar n-a reușit și a ales Delta Dunării, pentru soarele și culorile ei… și nu oriunde, ci tocmai la Sfiștofca, un sat de ruși lipoveni situat între canalele Sulina și Chilia, undeva în mijlocul unui pustiu de nisip. Și-a cumpărat acolo o casă înconjurată de arbuști, de ierburi și de flori. Priceput la toate și îndemânatic și-a rânduit gospodăria cu tot ce trebuiește, plus cățel, pisică și… câte un tăuraș care păștea proțăpit în grădină și care la primele înghețuri era transformat în pastramă pentru iarnă. Și-a amenajat căsuța în interior cum numai un suflet de artist putea să o facă: atelierul și o mică sală de expoziții permanente, dormitor, bucătărie, cămară și chiar o instalație sui-generis de încălzire centrală cu lemne. Și de-acolo pleca în fiecare dimineață, per pedes, câțiva kilometri, la C.A. Rosetti, centrul de comună, bea o cafea, fuma o țigară, stătea de vorbă cu localnicii, căci în foarte scurt timp „Domnul profesor”, cum i-au spus toți, a devenit un om de-al locului, respectat și stimat de toată lumea.

Vara era căutat de prieteni și cunoscuți, pictori și scriitori din toată țara și dinafară, dar mai ales din Maramureș. Am fost și eu pe la el, cu ani buni în urmă. Am stat sub nucul din fața casei, am băut din țuica dusă de mine, am mâncat pește la grătar și am băut vin din strugurii copți de soarele Dobrogei și, la un moment dat, au apărut la poartă câțiva muzicanți. Au auzit că domnul profesor are oaspeți și au venit să le cânte ce știu ei, oameni simpli, deschiși, cărora cântecul le locuiește mereu aproape de suflet.
M-a dus apoi în jurul satului și mi-a vorbit cu încântare despre pelinul argintiu, care crește numai acolo și care acoperea tot câmpul prin care treceam, despre proprietățile lui vindecătoare.

Nu cu mulți ani în urmă, după ce l-a vizit, poetul Lucian Vasilescu s-a întrebat scriind: „Ce îl poate face pe un om, pe un pictor să aleagă să trăiască în mijlocul pustiului cum se spune. Într-un sat care dispare, la propriu, pe zi ce trece, unde mai sunt 25 de locuitori, unde doar puține case se mai țin în picioare, unde nu este nimic altceva decât nisip și soare, unde la biserică nu mai are cine sluji, unde nu există copii, nu există școală, nu există magazin, e doar o liniște ca și când lumea fie că n-a început încă, fie că s-a sfârșit demult?”.
Și tot el credea că a găsit răspunsul: „Se poate ca pentru un artist vizual, pentru un pictor în special, să existe două feluri de „acasă”: un „acasă” al persoanei sale și un altfel de „acasă”, cel al artei sale. Cred că Octavian Postolache a găsit în Sfiștofca acel „acasă” al artei sale și a dat acesteia întâietate prin decizia pe care a luat-o, iar răsplata i-o oferă propriile sale lucrări”. Și rodul anilor trăiți la Sfiștofca a validat complet supoziția poetului. În anii aceia Octav Postolache a lucrat cu inpirație și spor, a deschis expoziții la C.A. Rosetti și acasă, câteva la Sulina și câteva la Tulcea și n-a uitat nici Maramureșul, organizând în Sighet expoziții în care a adus pe simeze, la poalele Solovanului, frumusețile Deltei și căldura sufletului său de artist.

În toamna 2019, de pildă, când a împlinit 80 de ani, Sala Radio din Sighet i-a găzduit expoziția „Zboruri peste Valea Verde”. L-au înconjurat oficialități locale și prieteni dragi din toate părțile și au rămas pe aceste meleaguri toate tablourile expuse. A fost ultima sa expoziție în Maramureș, o adevărată „RISIPĂ”.
Vorbeam destul de des la telefon, m-a sunat în urmă cu vreo două luni și, contrar obiceiului, mi-a spus doar că și-a schimbat telefonul și numărul… după care n-am mai reușit să dau de el decât mult prea târziu.
În 2006, într-una din scrierile mele (Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Scoala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, 2006, Aska Grafika Sighetul Marmației, pag. 243 și 359), încheiam pagina pe care i-am dedicat-o cu cuvintele: „Și poate, peste ani, va rămâne acolo, la Sfiștofca, o Casă a Pictorului ticsită de tablouri, despre care cineva, poate, o să zică văzându-le: Domnule, dar omul ăsta a fost un pictor mare… și el n-a știut… Poate…”

Deocamdată, marți (12 septembrie 2023) la orele amiezii, Octavian Gavril Postolache va fi așezat, (poate) pentru veșnicie, în cimitirul din Sfiștofca. Tot ce urmează rămâne la latitudinea unui imprevizibil POATE.

Zbor lin și Odihnă veșnică, Prietene al nostru! Acolo unde te duci, vei picta numai cu albastrul din minunatele tale „Zboruri” împrăștiate generos prin Maramureș.

Ioan Ardeleanu-Pruncu și toți cei dragi

Și noi, echipa „Salut, Sighet!”, prietenii din redacție, îl însoțim pe drumul veșniciei cu gândurile, amintirile și stima noastră!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!