Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (1971 – 1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972–1978. În anul 1978 este admis, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale. Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii 1997 – 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. În ultimii trei – patru ani ai vieţii, şi-a petrecut o mare parte a timpului la Baia Mare, unde a fondat săptămânalul regional „Jurnalul de Vineri”. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.
Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopinentului şi le dezvolta, cu voluptate şi persuasiune irezistibilă, până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.
Moare, din cauza unor afecţiuni renale, la 3 aprilie 2006, la Bucureşti, în etate de 59 de ani.
Cărţile pe care le-a lăsat în urma sa sunt: Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.
Prof. dr. Nicolae IUGA
N.r.: Fotografia surprinde momentul acordării lui Jean Bălin a gradului de Mare Comandor (Commandeur du Wissam al Alaoui) de către regele Mohamed al Marocului.
Îi mulțumescu vechiului meu prieten, profesorul și filosofulu Nicolae Iuga pentru prilejul pe care mi-l oferă ca să reiau cîteva rînduri scrise in memoriam Jean Bălin, în volumul colectiv „Omagiu ambasadorului” (alcătuit cu tandră devoțiune de același Nicolae Iuga):
„Adecvarea și alăturarea, împăcarea – după reguli limpezi și ferme – par să fie verbele care i-au guvernat acțiunile. Nu e de mirare că a fost (încă o dată) înnobilat și cu titlul de ambasador. Exersase această funcție de mediator (diplomatică și în cultură!) de fiecare dată cînd a mijlocit, în adevărate ritualuri paideice, săvîrșite pentru prieteni, între logică și poezie, metaforă și silogism, tradiție și modernitate ori, chiar mai concret, între periferie și centru, provincie și metropolă.”
„Iar dacă voi localiza sensibilitatea ahaică pe care am evocat-o în Maramureșul nostru, și raționalitatea (post)modernă în ipostaza monumentală a artei lui Mihai Olos, atunci îl așez pe Excelența Sa, Dr. Ion Bălin, lîngă un al spirit luminat al Nordului din memoria mea, anume Vasile Grigore Latiș.”
Ion Bălin rămîne, în memoria mea (sînt sigur că numai) , nu doar un maître à penser, ci și un model uman, existențial, imers în viața cotidiană.
Corrigenda: paranteza se va citi corect „sînt sigur că nu numai”.