Mi-e viața încâlcită precum buclele tale (autor, Ioana Trifoi)

Câteva dintre amintirile mele vor rămâne mute pe vecie, nu pentru că mi-ar fi jenă să le spun, ci pentru că frumosul nu se poate povesti, el doar se trăiește. Despre unele amintiri este cert că voi povesti mereu, deoarece actorii lor sunt astăzi lângă mine, fie că sunt rude sau prieteni, fie sunt simpli dușmani pe care din încăpățânare am continuat să îi păstrez, din pură întâmplare.

Jurnalul se închide și odată cu el se stinge și mica veioză a Corinei, nu că ar avea de gând să se culce, dar vrea să rămână singură cu propriile gânduri. E târziu, însă ea este matinală și de când cu noul job nu prea mai ține cont dacă-i zi sau noapte. Oricum, mâine va avea întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, așa că are nevoie de puțină pregătire emoțională, iar noaptea este sfetnicul cel mai bun pentru a-i oferi răgazul de a se pregăti.

Nici nu observă când se făcu dimineață, și iat-o pe frumoasa Corina cu părul îndesat de bucle precum cireșul bunicii, cu un aer de mister asupra sa și pășind cu încredere pe poarta liceului. Emoțiile nu sunt aceleași ca și în calasa a 9-a, mai bine zis, nimic nu mai este ca odinioară. Acum portarul e mult mai arțăgos, bibliotecara este mai mereu cu capul în nori și atât de tânără, iar doamnele de la cantină… ele nu mai sunt.

– Corina! Corina! Corina!

Speriată de acel strigăt alarmant, Corina se întoarce și ochii îi sclipesc fără să-și dea seama. Un bărbat atrăgător, posesorul unor frumoși ochi albaștri, se apropie de ea cu un aer de beatitudine și-i rostește:

– Stii, te-am recunoscut după buclele acelea… mereu neschimbate.

Corina își găsește cu greu cuvintele și într-un final reușește să spună:

– Știu și eu, oamenii se mai schimbă, însă mereu rămâne în ei ceva permanent… uită-te la tine, aceiași ochi…
– Și totdeauna ți-au plăcut ochii mei.
– Și mereu îmi vor plăcea .

Deși tremura de emoții ca la 16 ani, Corinei nu-i mai era frică să spună ce gândește, și-a învățat lecția: „Spune ce gândești, deoarece mai târziu, îți va parea rău.”

Matei se simți stânjenit, dar fără a tăcea prea mult îi spune:

– Te-am mai căutat și uite că destinul ne-a adus în locul unde ne-am cunoscut.
– Și nu cred în destin.
– Dar în mine crezi?
– Matei, te comporți ca la 17 ani, nu te mai fofila în jurul unor întrebări retorice, ce să mai cred după tot ce a fost?
– Păi din câte am auzit nu m-ai uitat. Corina, ți-am citit cartea și stiu destul de bine că personajul masculin Hache sunt eu.
– Mereu plin de sine. Cartea aceea vorbește despre viața mea și dacă întâmplarea face ca tu să fi fost cel prin care am văzut fericire, désolé, eu am spus doar adevărul.
– Mda,dar m-ai pus într-o lumină proastă.
– Eu? Te-ai pus singur și mai mult decât atât, ai dat dovadă de o lașitate ieșită din comun.
– Păi,am vrut să te iau cu mine, dar…
– Nu am nevoie de explicații, dar vreau să știi că un om care iubește va alege să rămână atunci când restul vor alege să plece. Dar, în fine, acuma cea care plecă sunt eu, deoarece sunt așteptată. O zi bună, domnule Ionescu.
– Ela, Andrei, veniți să terminăm povestea!
– Haide, tată, sunt curioasă dacă Hache și Babi au rămas sau nu împreună.

Dar oftatul lui Matei spune altceva, el este singurul care cunoaște cu adevărat finalul, se uită încă o dată la numele autoarei, apoi citește: „Și dacă Hache m-ar fi iubit, n-ar fi plecat niciodată, fiindcă sunt sigură că, doar frunzele se scutură la primul vânt,  nu și sentimentele. Dar este alegerea lui,însă mereu voi adormi gândindu-mă că ar fi putut să fie diferit. Eu am rămas aceeași și, dacă uneori mă mai odihnesc la umbra amintirii lui, o fac pentru că unele amintiri servesc drept sprijin, drept putere interioară, fie ele bune, fie rele n-am să le alung, ba din contră, fiecare mă va duce și mai aproape de tot ceea ce a însemnat Hache, și poate prin ancora trecutului voi sta și eu la mal.”

Matei oftă cu amar și le spune copiilor:
– Povestea s-a terminat, este ora somnului.
– Dar tată, Hache a iubit-o pe Babi?
– A iubit-o și încă o mai iubește.
– Atunci de ce a lăsat-o singură?
– Pentru că în momentul în care iubești un om trebuie să-i dai libertatea de a fi fericit.
– Păi ea era fericită lângă el sau nu?
–  Era,însă atunci când vezi că fericirea unei persoane e îngrădită de tine, îi dai drumul, precum unui porumbel .
– Tot cred că a făcut o greșeala atunci când a plecat. Unele alegeri sunt nedrepte.

Copiii se îndepărtară, iar Matei rosti ca pentru el:
– În viață, unele alegeri ți le asumi chiar cu prețul nefericirii.
Apoi sărută cartea și o închise pentru a spăla coperta cu propriile lacrimi, iar printre lacrimi se mai auzi o voce răgușită:
– Mi-e viața încâlcită precum buclele tale.

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV