Mors Regni (autor, Evelin Batizi)

Homeville. În leagănul visării îi văd străzile îmbăiate în soarele unei dimineți de mai. Copacii împodobesc priveliștea cu proaspetele lor flori. Dar ceva nu e în regulă. Parcă ceva pândește sub aspectul floral și jovial al orașului. Trec pe strada profesorului meu de limbi străine. Văd umbre dansând pe pereții casei sale. Tentacule negre și lipiciase se strecoară pe asfalt. Liceul. Îi întâlnesc pe profesori. O umbră de îngrijorare se citește pe fața fiecăruia. Pereții liceului se umplu de tentaculele unei prezențe tenebre. Apar, dispar, apoi apar din nou. Afară, cerul albastru este înăbușit de o peliculă de fum negru. Un miros subtil de ars este suspendat în aer la fel ca și starea de tulburare. Precum o tumoră necrotică, tentaculele umbroase se extind nevăzut, clădirile își pierd din culori, devin gri, atmosfera se îngreunează. Crăpături negricioase se arată peste tot – clădiri, asfalt, mașini.. Acasă, îi văd pe ai mei, îngrijorarea și o pată de tristețe le frământă chipurile. Mama pune mâncare pe masă – este neagră și plină de viermi, un fum negru sufocant se ridică din farfurie. Strada mea, învăluită de un nor subțire de fum. O văd pe profesoara de literatură – stă la intersecția de lângă casa mea. Se întoarce spre mine încet, ochii îi sunt scăldați în lacrimi negre.
– Vine…șoptește încet, iar fața i se contorsionează, apoi se dezintegrează într-un șiroi de nisip gri.
Pământul de sub picioarele mele a început să se caște, apoi a urmat prăbușirea. Mi-am simțit trupul greu unduindu-se prin aer, sufletul picându-mi parcă într-un hău. Respirația sacadată și moalele pernei mi-au dat de înțeles că m-am trezit, în bezna din cameră am reușit să discern forma raftului meu cu cărți. Sunt acasă. Am crezut că tocmai m-am trezit dintr-un coșmar, doar ca în secunda următoare creierul să proceseze sunetele pe care le auzeam – un vuiet prelung care scruta orașul, urletul răgușit al sirenei anunțând atac aerian. Rând pe rând, voci s-au deșteptat afară pe stradă.
Repede, din ce în ce mai repede mi-am simțit inima bătând. Frica mi se prelingea prin vene, paralizându-mă. Trebuia să fie un coșmar…poate încă nu mă trezisem…poate. Trei bătăi stridente au răsunat pe hol. I-am auzit pe ai mei trezindu-se. Am auzit pașii grăbiți ai mamei. Ușa se deschise.
– Doamnă, e război. Trebuie să părăsiți reședința și să vă îndreptați spre adăpost!
Fața stoică a lui tata a fost brăzdată de îngrijorare și o urmă de neputință. În liniște am lăsat în urmă casa, pășind în strada acum plină de oameni cu chipurile înlemnite de îngrijorare trecând pe sub lumina palidă a becurilor. Vaietul sirenei continua să străpungă cerul înstelat care se căsca deasupra noastră. O femeie cu un copil de mână plângea în hohote, alții spuneau rugăciuni, un întreg oraș îngenunchiat în fața pericolului împotriva căruia nu puteau a se răscula. În van își plângeau soarta….
Mărșăluind în exod, părăseam străzile care lăcaș ne-au fost odată. Liceul, profesorii, prietenii, familia, totul aruncat într-un joc de noroc mărșav, în ultima licărire de speranță care-și mai arunca flăcările în noaptea coșmarului. Poate, poate o să mai fiu dus odată la școală de domnul Robinson, profesorul mentor. Poate lacrimile mamei vor fi uscate de ușurare, poate tensiunea tatei va fi calmată de vești însuflețitoare….poate…poate. Poate deznădejdea mea va fi ștearsă, iar speranța o să-mi reclădească regatul pe care-l lăsam în urmă în noaptea aceea de iunie…
Treceam pe străzile pe care de nenumărate ori îmi îndreptasem pașii veseli spre dragul liceu…pietonala…centrul…În lumina artificială liceul își înălța colosalul trup…ochii mi s-au înlăcrimat când am aruncat o ultimă privire spre ferestrele acum negre. Visul…o coincidență sau viziune? Din întunericul nopții, începeam să discern un alt sunet străin – un zumzet continuu, înfundat. Bombardiere. Ofițerii ne mânau din ce în ce mai repede ca pe vite, umblam ca niște mașinării înlemnite de frică și griji, în față, tot în față. Zumzetul devenea din ce în ce mai apropriat. Un oraș în exod, un univers pe marginea inevitabilului.
Apoi, am auzit primele bufnituri îndepărtate. Unu, doi, trei…Din ce în ce mai aproape.
– Rupeți rândurile! Urletul zbierător al ofițerului trăda panica și semnala începutul sfârșitului….
Cerul s-a umplut de vuietele demonilor în picaj, urletul sirenei le ținea isonul. Apoi o explozie teribilă s-a dezlănțuit undeva în apropriere, urmată de ploaia de moloz și bucăți azvârlite de suflu. O flacără gigantică s-a ridicat, apoi, din ea, precum scuipatul demonilor, s-a împrăștiat lavă arzândă – fosfor. Mulțimea s-a împrăștiat. Chipurile alor mei au dispărut în marea de chipuri schimonosite. Panica m-a surprins, adrenalina mi-a umflat venele. Am fugit. Bombe după bombe ploau în juru-mi. O explozie, alta, apoi alta. Plasmă albă stropea clădirile, mașinile, oamenii….Cioburi și tencuială săreau peste tot, amenințănd să mă doboare. Un nor gros de praf a cuprins străzile. Stâlpii de iluminat s-au stins, au sucombat atacului, orașul era îngenuncheat, suprimat. Inima Homeville-ului a încetat din a mai bate. Mors Regni.
Un fum înecăcios, o beznă pătrunzătoare, incendii ale căror flăcări roșiatice devorau ceea ce mai rămăsese din Homeville. Panica începuse să se disipeze, iar ochii îmi puteau vedea din nou clar distrugerea din împrejuru-mi. Într-un timp care mi se părea extrem de scurt am rămas singur în mijlocul văpăilor războiului…Trupul îmi era acoperit de praf și zgârieturi.Și acum mă mir cum de scăpasem aproape nevătămat în ploaia aceea de demoni îmbibați de lavă otrăvitoare. Fosforul ardea pe asfalt, topindu-l. M-am ridicat încet din genunchi, trupul încă îmi tremura. Țipete, atâtea țipete de agonie umpleau aerul gros, li se alătura urletul neîncetat al sirenelor, probabil connectate la generatoare care încă mai funcționau… Pas cu pas am parcurs o porțiune de stradă, nimic nu mai era la fel – casele reduse la ruine desfigurate, flăcări distrugând ce mai rămăsese din ele, stâlpi doborâți, cratere, străzi transformate în grămăzi de moloz și asfalt arzând…. Un pas, doi, mă mișcam încet încă revenindu-mi din șoc. Am ajuns la un colț de stradă. Atunci am văzut colosul redus doar la căteva ruine încă roșiatice de la un foc agresiv…Un castel redus la jar și scrum…Căminul viselor mele zdrobit în fața forței nestăvilite a războiului…Mi-am simțit genunchii cedându-mi. Dar…înăuntru-mi era doar un hău negru, paralizie…și totuși simțeam ceva care mă ardea, mă înjunghia, dar era prea îndepărtat. Totuși, printre ruinele pictate în roșu sângeriu, am observat fugitiv o figură neagră. Încă îmi bântuie visele. Ochii mă usturau de la fum și fierbânțeală, nu am reușit să-i disting nicio trăsătură. Era doar o umbră…dar avea o oarecare aură ciudată.
Războiul, ce este războiul? Un purgatoriu…pentru suflet, un câmp de bătălie unde înveți din ce ești făcut, un monstru care te ia de acasă, îți distruge locul numit acasă…Homeville…Războiul nu este o luptă între arme….este o luptă între suflete, între ființe…între Ciumă și creația Absolutului…
Pașii îmi erau ezitanți în timp ce m-am împleticit printre moloz și ruină. Fumul fosforului alb îmi provoaca o tuse iritantă. Era cald și rece în același timp. Pe un morman de moloz, reliefată peste flăcările roșii din spate, am văzut umbra unui ofițer. Căuta supraviețuitori. Arata ca un demon venit din adâncuri pentru a răscumpăra sufletele celor pierduți…Un urlet groaznic a răsunat din dreapta. Printre dărâmături am surprins un chip desfigurat – pielea neagră se dezlipise de pe față, lăsând la vedere fâșii de carne roșie-roz sângerândă. Ochii sticloși scăldați în agonie. O victimă a focului. Arsă de viu, căuta acum alinare, dar urletele-i disperate i se rătăceau în întunericul nopții. O perdea parcă îmi învăluia mintea intermitend în timp ce mă târșâiam pe străzile desfigurate. Cadavre se ițeau printre ruine. O femeie. Fața și mâinile-i ereu arse, sângerând. Gura i se contorsiona în urlete de agonie, atât fizică cât și sufletească. În brațe avea o jumătate de om, retezat de la brâu în jos. Un șiroi de sânge îi scălda măruntaiele alunecate la vedere. Fiul ei. Acum doar un muribund secerat.
Iadul se dezlănțuia în jurul meu, dar cumva mintea mea era paralizată, inaptă de a procesa magnitudinea situației, imaginile demonice…Asta până când m-am trezit umblând în vecinătatea străzii mele. Strada domnului Robinson…Hotelul și ABC-ul pe care obișnuiam să-l frecventez când eram un puștan…acum flăcările le devoreau cu înverșunare, văpăile aruncându-și lumina roșiatică pe o bună parte din strada de altfel înghițită de întuneric. Casa lui Robinson era ceva mai încolo, mai aproape de strada mea, era și ea ascunsă printre ruinele întunecate…Înaintam. Locul unde trebuia să fie casa sa era doar un morman de moloz acum. Picioarele mi-au înghețat în loc. Mașinal lui Robinson era aruncată în gardul vis-a-vis de casă, scheletul ei mutilat și distorsionat. O zi, doar cu o zi în urmă stătusem în același loc cu Robinson și fata lui. Tocmai ce ne întorsesem de la liceu…ultima zi de școală. Fusesem veseli. Fusesem…Acum…acum ruina a devorat totul…umbrele….O mișcare în colțul câmpului vizual. Mi-am întors privirea. Mi se păruse că văzusem aceeași umbră care se furișa printre ruinele liceului…M-am urnit din loc, iar pașii m-au purtat pe strada mea. De nerecunoscut. Unde odată îmi stătea lăcașul numit casă, acum se înălțau flăcări sălbatice. Distrugere. Război. Homeville a fost răpus de aceleași tentacule întunecate din vis. Ca și un organism răpus de un cancer agresiv care lovește neprevăzut și rapid. Un motor a huruit prin trosniturile ruinelor arzând. Un camion. Se apropria încet prin moloz. În remorcă – carcasele mutilate ale victimelor multe. O dâră de sânge se prelingea în urma vehiculului, scurgându-se din remorca unde am surprins un chip palid și zgâriat. Lângă el, altul, tot atât de familar – ai mei. Cadavre secerate de suflul demonilor. Mi s-a făcut rău. Atunci am văzut-o. Umbra. La câțiva metri de mine, fața-i ascunsă pe jumătate în întunericul tenebru, jumătate scăldată în roșeața flăcărilor. Desfigurată și cadaverică. Vine. A venit.
…
Dealurile din jurul orașului ardeau. Ardeau parcă iadul ar fi început să înghită totul. Trupe de războinici întunecați intrau în Homeville. Un fum gros învăluia totul. Armele răpăiau. Garda de securitate a orașului urla când carnea le era sfâșiată de baionete sau străpunsă de gloanțe. Focul consuma scheletul orașului. Mors Regni.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Sursă foto: www.goodfon.com