Ne vrem orașul înapoi! (autor, Ileana PISUC)

Printeaza

Cu riscul de a deveni agasantă, în încercările mele de a aduce în fața publicului plătitor situația dezastruoasă a orașului, pînă am ochi să văd și pastă în pix să scriu, am să perseverez!
Perseverez nu de dragul de a mă face cunoscută ci de dragul orașului al cărui ,,avocat” neremunerat vreau să mă consider și de dragul celor care rezonează cu mine. Altă satisfacție nu-mi trebuie!
Mă simt privilegiată că dispun de timp și de un spirit de observație ascuțit, pe care mi-am propus să le sacrific pentru o cauză nobilă în beneficiul orașului meu.
Se zice că de la o anumită vîrstă, intervine uitarea, uiți date, nume, persoane, etc. Poate o fi adevărat, poate nu. Eu cred că, creierul selectează anumite date, de care nu ai neapărată nevoie sau pe care nu le uzitezi curent.
Dar, oare, de ce amintirile plăcute, care cîndva te-au mișcat și al căror parfum persistă după ani și ani, nu s-au estompat?
E deajuns o frîntură de melodie, o adiere de parfum, o scînteie de imagine, pe care le credeai uitate și, ca la un semn, reînviu și te transpun iar și iar în dulcea nostalgie a trecutului…
Nimic nu te poate aduce mai bine în această stare decît atmosfera unui oraș (care mai era oraș!) , cu clădirile lui vechi, cu străzile lui înguste, cu casele la stradă păzite de porți impresionante, care se deschideau spre curți interioare, care pentru un copil venit de la țară erau asemeni unor cetăți inaccesibile, pline de mister. Eram trimiși cu diferite produse la oraș, iar cînd se deschidea poarta, ne învăluia un miros, altfel decît cel cu care eram obișnuiți. Miros de oraș, „de domn”, de bine.
Acest „miraj” cu miros de domn ne-a făcut pe mulți să ne ambiționăm să accedem și noi cei mai puținii norocoși născuți la țară la supremul vis de a intra la Liceul Dragoș-Vodă, celebru și acum 50 de ani, celebru și acum.
Mirosul de „domn” îl aveam în nări, n-aș putea acum să- l reproduc a ce mirosea, dar eu am crescut cu o constatare auzită în jurul meu cum că „sărăcia pute și binele miroase”!
Și în ziua de astăzi sunt anumite case mari unde mai persistă acel miros „de domn”. Curățenia, bunul gust, armonia, toate acestea păstrate au sfîrșit prin a se impregna pînă și în tencuiala caselor.
Așa mi s-a impregnat și mie imaginea orașului meu din copilărie și adolescență, cu clădirile lui vechi dar de bun-gust, cu magazinele bine selectate de pe centru, la nivel de cerințele unui oraș, cu parcurile pline de trandafiri, cu caldarîmul pavat cu piatră, cu cinematografe și săli de spectacole, etc…
Perspectiva de a ajunge și tu cîndva „domn” era o adevărată Fata Morgana, dar nu imposibil.
Dorința de carte era, școli bune erau și la țară cu dascăli dedicați, doar starea materială era precară. Părinții se străduiau cît puteau, ne îmboldeau să facem orice pentru a ne schimba starea. Dacă ei n-au putut, măcar noi să ajungem domni la oraș.
Existau două posibilități care ne erau fluturate des: „ori înveți și mergi la oraș ori rămîi la oi!” De oi ni s-a cam acrit, așa că orașul era salvarea!
…N-aș fi crezut însă că după atîția ani voi ajunge să-mi cer orașul înapoi! Cu trandafirii lui care au fost eradicați, cu castanii lui care au fost mutilați, cu clădirile lui vechi ale căror fațade istorice cu greu le mai deduci de sub scorojeala multicoloră cu care au fost spoite neprofesional, cu magazinele neîngrijite, cu mărfurile expuse direct pe trotuar sau pe pervaze, cu personal nepregătit, arogant, nerăbdător. Și asta pentru că pot, că sunt patroni!
Nu există o politică a bunului-gust estetic, care să reînvie aerul de oraș cu o tradiție în timp.
Sunt convinsă că la nivel de Primărie mai exista în organigramă funcțiile de peisagist, vitrinier, de estet în general pentru oraș. Trebuie aleși consilieri și pe probleme de estetică ambientală care să aducă ochiului acele detalii care contează. Cu un cui înfipt pe o pietonală nu se face primăvară!
Cum să-ți îndemni copiii să se facă domni la oraș cînd orașul s-a transformat într-un tîrg de țară?
În locul magazinelor selecte au apărut buticuri doar de pînzături, sumne și cămeși, toate „tradiționale” made în China, Turcia, multiplicate pe calculator. Rar dacă mai găsești vreun magazin cu produse cît de cît autohtone. Păpușile tip țărănci trase pe sticle nu ne reprezintă cîtuși de puțin, dimpotrivă! Mulți turiști fac legătura între țărancă și sticla cu țuică.
Nu înțeleg ultima modă la nivel de oraș, acela de a se vrea instaura cu orice preț „moda țărănească tradițională”.
A fi țăran nu e o modă, e un dat, care presupune multe tradiții și multă istorie în spate! A te îmbrăca țăran, la ocazii (nunți, botezuri) unde se impun „drescoturi” nu înseamnă că ai și devenit țăran. Portul țărănesc este luat în derizoriu. A te costuma nu-i totuna a fi îmbrăcat și bine. Dacă s-ar lua întradevăr noțiunea de „țăran, țărănesc” în adevăratul înțeles, cu tot ce presupune asta, mulți ar renunța!
Cîndva ne doream cu ardoare să devenim domni, acum toți se maschează în țărani. Doar că săracului țăran (care a mai rămas) îi e din ce în ce mai greu să-și ducă starea: nu are cine să-l ajute la coasă, la sapă, n-are unde-și vinde produsele…
Noroc totuși că îi sunt purtate hainele, care au fost însă atît de multiplicate și xeroxate că și-au pierdut esența și s-au transformat în costumații „de brend”!
Mi-e dor de vechiul sat, de vechiul oraș, cînd fiecare avea delimitată sfera de influență și țăranul nu-și scotea la mezat portul ci îl purta cu demnitate ca pe un act de identitate, iar „domnul” era… Domn!

Ileana Pisuc