Negrul poate fi cea mai galbenă culoare (autor, Liana Bârsan)

Simt că trebuie să iau o pauză, dar nu mi-o acordă nimeni. Rămân frustrată în aceeași lume nedreaptă, unde banii conduc alături de manipulare, unde colțul unei străzi poate fi mai familiar decât casa în care locuiești, alături de străinii pe care îi numești părinți, unde negru poate fi cea mai galbenă culoare și zâmbetul fals poate transmite cea mai sinceră emoție. Aici ne educăm copiii; aici ne formăm ca oameni demni de pus la dosarul prăfuit din dulapul unei instituții de psihiatrie; aici murim bătrâni dar încă fragezi, pentru că nu am apucat să gustăm din roadele semănate cu răutate, pentru că nu am apucat să vedem negrul așa cum ar trebui… pentru că nu l-ați putut vedea galben.

Străzile sunt pline de oameni mârșavi, de oameni răi, diabolici. Simplul gest de a întinde un bănuț unei femei sărmane poate fi la fel de răutăcios precum cel care îi întinde mâna goală. De ce? Pentru că avem tendința de a gândi mizerabil: „ÎI DAU UN BĂNUȚ- SĂ TACĂ” pentru că nu o mai suporți sau „DU-TE ȘI LUCREAZĂ CĂ NU ȚI-S RUPTE MÂINILE”.

Deși în marea majoritate a timpului sunt de acord cu ultima frază, noi nu gândim în afara sferei în care plutim, că nici să înotăm nu știm. Judecăm tot timpul, asuprim, mințim, iar eu enumerându-le pe toate acestea nu sunt mai bună decât restul pentru că fac aceleași rahaturi, dar spre deosebire de voi, pentru că fac atac la persoana voastră, a oamenilor de rând că eu sunt Luceafărul, scriu despre aceste lucruri și poate peste câțiva ani, după ce o să mor o să-mi dau seama că sunt o scorpie… poate.

Descrierea gri a străzii nu are același farmec fără oameni. Ei stau pe bănci în timp ce mănâncă un covrig în grabă, stau lângă magazine și tastează, probează haine vorbind la telefon, merg la baie cu telefonul în mână ca mai apoi să-l așeze pe jos undeva în stânga dacă hârtia igienică se află în dreapta; mănâncă doar după ce postează un story #foodlover, dar e prima dată după câteva luni în care mănâncă ceva fancy, timp în care stăteau pe bancă și mâncau covrigi.

Traversez trecerea de pietoni cu nasul în telefon, pentru că toată lumea o face, nu de alta dar era umbră și puteam să zăresc finally niște mesaje cu toate că am luminozitatea la maxim. Între timp un bărbat e călcat de o mașină, șoferul- neatent din cauza telefonului. Accidentul nu a fost atât de grav, omul rupându-și doar mâna dreaptă, ceea ce a cauzat o traumă inimaginabilă schimbării mediului pentru telefonul său care trebuia să facă cunoștință cu stânga.

O bătrânică vinde flori într-un colț de stradă și îmi cumpăr un buchețel pentru că altfel nu-mi cumpără nimeni. Mint. Am primit odată niște floricele foarte drăguțe, luate de pe-un mormânt din cimitir. I-a fost atât de milă de săraca fetiță care stătea pe băncuță și plângea, așa că s-a ridicat, a îndepărtat pământul și i-a dăruit niște floricele. Ce bărbat extraordinar…

În fine, nu vreau să credeți că sunt o plângăcioasă, pentru că sunt, dar mă rog. Bătrânica s-a bucurat atât de mult de prezența mea și a fost singura care nu a fost super falsă, a fost chiar acceptabilă, o strategie de marketing reușită. Cu buchetul în rucsac mă îndreptam spre o lume mai bună, adică pe scurt, spre cimitir.

Acolo era liniște, acolo era exemplul ideal de caractere pestrițe îngropate, pentru că în viețile noastre au rămas exemple de urmat. Da, adevărate exemple, după ce și-au îngropat răutatea. Nimeni nu se gândește la moartea câtorva mii de oameni din mâna unui singur domnitor, ci doar la cât de bun a fost el, cum a ajutat săracii, care l-au pupat unde au putut… evident, dar mă rog și aici.

Asta e a doua oară când vă spun că mă rog dar nu o mai fac demult, probabil datorită schimbării mediului: de la oameni prostuți și credincioși la oameni care pun întrebări și trag propriile concluzii de pe wikipedia, dar aici nu mă mai rog…

Liana BÂRSAN

studentă la Facultatea de Drept, UBB, Cluj

foto: Pinterest