Eu zic că nu-i rău să fii diferit! (Ioana Trifoi)

– De câte ori să îți mai repet să nu laşi geamul deschis când plouă!
– Care geam?
– Faci pe naiva… cum, care geam? Cel din camera ta.
– Acel geam va rămâne deschis permanent, fie că îți place, fie că nu.
– Eşti cam încăpățânată, nu crezi?
– Acuma sunt şi încapățânată, da’ lasă-mă să îl țin deschis că doar e camera mea!
– Offf, copiii ăștia cred că lumea funcționează după legile impuse de ei.
– Lumea funcționează după legile inimii, tată!
– Ehh! Te las, că văd că adolescența îşi spune cuvântul…

Închide uşa uşor, eu, probabil, aş fi trântit-o aşa încât să fiu sigură că sare din balamale, dar nu, că tata merge pe principiul „Trebuie să fiu un exemplu pozitiv!”, însă se cam amăgeşte singur, că doar de la el am moștenit temperamentul vulcanic.

– Ioana! Ioana! Ioana! Ieşi te rog până la geam!

Cine m-o fi strigând că ”ai mei” sigur nu sunt. Ies, că şi aşa ziua mi-e stricată… Ce rău ar putea să mi se întâmple?! Nu văd pe nimeni, dar continui să aud:

– Coboară, nu îți fie frică.
– Să cobor? Da’ ce sunt eu, Omul Păianjen să mă cațăr, să sar ori să scap oraşul de vagabonzi?!
– Hai, no, că deja eşti râzgâiată!

Bineînțeles că, decât să îmi pară rău că nu am făcut un lucru, mai bine să îmi pară rău şi să suport consecințele. Mă uit în stânga şi în dreapta, ca nu cumva să mă vadă vreun vecin, apoi urc pe pervaz, îmi fac curaj şi sar. Dar oare unde să fi sărit? Asta nu e curtea mea. Tot ce puteam distinge în jur era un peisaj de basm şi un vechi şi lăturalnic drum de țară. M-a cam cuprins frica în momentul în care din depărtare se zărea cineva care se apropia. Dau să fug, dar acea persoană necunoscută îmi spune:

– Nu te speria, nu am intenții rele!

Tăceam, însă inima îmi era deja ca la maraton. Cu toate că nu schimbasem o vorbă cu acea persoană, îmi era oarecum cunoscută, iar ceea ce m-a fascinat şi mai mult, au fost semnele mele din copilărie, pe care le recunoșteam pe fața ei. Iau atitudine:

– Cine ești și ce vrei?
– Sunt tu din viitor.
– Ce? Nu se poate!
– Uite că da.
– Şi ce vrei de la mine?
– Nimic deosebit, ci doar am o promisiune de care vreau să mă țin şi pe care vreau să o duc la bun sfârșit.
– Ce promisiune?
– Fetițo, ai răbdare! Uite o stea care în fiecare noapte răsare pentru tine, m-a rugat să vin să îți transmit un mesaj. Ştiu că pare ireal, dar totul e adevărat.
– Ce mesaj?
– În primul rând, vreau să-ți expic de ce tu ai ținut morțiș să nu închizi geamul. Ştim amândouă că trecutul îți lipseşte, iar tu nu ai închis acel amărât de geam, pentru că acolo în spate ai oameni pe care nu îi poți uita, oameni de care încă ai nevoie şi oameni de dorul cărora te macini profund. Undeva pe drum s-au pierdut anumite aspecte, dar altele le-au luat locul, însă, ce admir eu la tine, este puterea te a trăi prin vise şi speranţe, ceea ce mulți nu o fac. Şi mă bucur că eşti aşa!
– Aşa cum?
– Aşa euforică. Tu eşti prezentă încă, în amintirile de altădată, râzi cu oamenii care te-au făcut să plângi şi îi iubești pe cei care te-au lăsat cândva la cumpăna vieții. Uite, nu am venit aici doar ca să te fac pe tine fericită, ci doar să îți spun că acea stea luceşte atât de tare datorită ție, este mândră de tine şi eu din viitor la fel, îți mulțumesc şi mai lasă din când în când geamul deschis… este singura mea portiță spre COPILĂRIE.

– Tu nu înțelegi deloc. Mai nou, dormi cu geamul deschis pe gerul ăsta!
– Tată, sunt geamuri care trebuie să rămână pe veci deschise şi uşi care trebuie închise după primul vânt.
– Ce tot vorbești acolo?
– Nimic tată, lasă, închide geamul dacă asta te face fericit, o să îl deschid eu altădată.

Ioana TRIFOI
clasa a XI-a F
C. N. ”Dragoș Vodă”