O amintire (autor, Adela Neag)

Adela Neag

Ah, pustiu al vieții. Ce mai faci? Rătăcești în continuare pe meleaguri gri? Sau ai găsit puțină alinare?

Astăzi aș vrea să stau cu tine, să discutăm puțin. În ultima vreme, te-am simțit cam distant. Mă gândeam să ne amintim câte ceva din vremurile în care zburdam printre jocurile răzlețe de lumină ale soarelui plutitor.

Știu… Ai să-mi spui că am crescut. Deși mi-aș dori, nu pot să te contrazic. Am prins aripi și am tins spre culmile cele mai înalte. Am învățat să zbor mai sus de nori și să privesc totul ca pe un întreg atât de frumos! Știu, știu că sunt departe uneori și uit de tine. Dar am plecat să visez! Sau, mai bine zis, să-mi țes o amintire. Știi? Când voi păși mândră pe aleea viselor cu tine, îți voi povesti acea amintire. Îți voi spune ce am învățat despre nemurirea noastră și cât de dulce e soarele când îl privești cu sufletul plin de fericire. Te voi învăța tot ce am învățat eu, în călătoria mea.

Pentru început, am învățat să prețuiesc. Uneori, puținul nostru este ceva mai mult decât putem noi să percepem și ne conturează viața cutremurător de frumos. Mai apoi, am mers un pic către oameni. Acolo, sinceră să fiu, m-am cam împotmolit… Nu sunt mândră de mine, dar am încercat! Sunt frumoși, știai? Au ochii plini de cuvinte nespuse, sufletul încărcat de atâtea emoții neștiute și totuși, mereu zâmbesc. Ah, zâmbetele! Sunt plăceri exterioare și cortine ce ascund drama care urmează să fie jucată pe scena vieții lor. Doar, că nu sunt încă pregătiți să lase spectatorii să vadă dincolo de ele. Biletele s-au vândut prin cunoștiințe, prin prieteni, prin toate mijloacele. Dar, mi se pare că sunt actori triști. Singuri. Deși sunt conștienți de fericirea care se va emana în jurul lor, de bucuria celor care îi vor privi, am sentimentul că au stins luminile, chiar înainte de a începe. Îmi pare rău. Dar viața e un joc periculos, dezordonat aș spune, iar noi suntem pionii acestuia. Totuși, am învățat că poți să încerci. Acum, aș vrea să te întreb ceva. Tu, vei încerca?

Mi-aș dori să încerci să deschizi ușile pe care le-ai zăvorât de atâta timp. Lasă puțină lumină să pătrundă, să simți cum e acea căldură, chiar și atunci când afară totul e rece și înghețat. Știu că exteriorul e un loc așa de nesigur, însă niciodată nu vom avea toate răspunsurile pentru întrebările noastre. Trăim sub un semn de întrebare care se accentuează în fiecare zi, mai mult și mai mult.

Eu va trebui să plec… Dar voi fi mereu cu gândul la tine, pentru că știu că de fiecare dată când voi vorbi cu tine, îți voi povesti din acea amintire pe care o formez. Amintirea care va deveni la final, romanul vieții mele. Înainte să iau trenul care mă așteaptă zi de zi în gară, prieten drag, învață să fii fericit, să zâmbești cum fac oamenii despre care ți-am povestit și să ridici cortina! Pentru că, la final, indiferent de sfârșitul pe care îl are piesa ta, spectatorii se vor ridica în picioare și te vor aplauda!

Adela NEAG

sursă foto: Pinterest