Nu știu alții cum sunt…. dar eu, când trec prin centrul Sighetului, admir și mă gândesc la bijuteriile arhitecturale rămase (încă) în picioare în orașul nostru. Chit că, frumoasele clădiri din centrul vechi al orașului, arată – marea majoritate – deplorabil, dar, măcar în așteptarea unor vremuri mai bune, cu lideri mult mai harnici, ar fi bine să veghem la ceea ce există.
În ultima perioadă, dar și prin anii trecuți, am observat și mi-am imginat că o astfel de clădire veche ar putea găzdui o Galerie (permanentă) de Artă a orașului. Știu că discuțiile acestea au loc în general în preajma alegerilor când promisiunile sunt pe modelul „lapte și miere” plus fonduri europene cu nemiluita. Laptele și mierea n-au cum să curgă, pe malul Izei și Tisei, brusc și fără implicarea onestă a reprezentaților noștri dar și a comunității de afaceri. Cât despre fondurile europene, dacă nu au fost atrase până acum când banii erau mult mai mulți și exista o oarecare deschidere la nivel central bruxellez, teamă mi-e că după plecarea englezilor din „echipa” continentală, fondurile se vor împuțina și bătălia pe acestea va fi mai dură.
Revenind, spuneam că o clădire frumoasă, o mică bijuterie din centrul Sighetului mi-a atras atenția. Locuitorii orșului i-au spus din motive conjuncturale „casa pălărierului”. O vedeți în imagine, se află lângă magazinul Oțelu’, fiind ridicată – într-un stil aparte – de către emigrația poloneză care a ajuns în orașul nostru pe la începutul sec. XIX. Și eu rețin că, în partea din față, un domn avea un mic atelier în care confecționa pălării din paie, atelier care a rezistat mulți zeci de ani.
Apoi pălărierul a „dispărut” și casa la care mă refer a fost abandonată și uitată. Știu că acest imobil, construit în anul 1833 (după cum puteți vedea pe frontispiciul clădirii), este o clădire de patrimoniu și face parte din activele Sighetului. Mi-ar face o deosebită plăcere să văd această clădire reabilitată/ recondiționată și utilizată pentru a găzdui opere locale de artă (pictură, sculptură etc), de a fi acea galerie de artă pe care orice oraș cu blazon ar trebui s-o dețină. Inițial m-am gândit să implic – cu acordul Primăriei – Clubul Rotary pentru a găsi resursele și modalitățile de-a face din această clădire – inclusiv prin destinația ei – o atracție.
La sfârșitul anului trecut s-a lansat o nouă rundă (poate ultima?!) de depunere de proiecte prin Programul Ungaria – Slovacia – România – Ucraina (HUSKROUA), ENI CBC, 2014 – 2020. Acest program are și o componentă dedicată turismului (obiectiv tematic – TO3): Promovarea culturii locale și conservarea moștenirii istorice. Prin intermediul acestui program mi-aș fi dorit să depunem un proiect (în parteneriat cu Primăria) prin care să obținem bani pentru reabilitarea clădirii și atribuirea unei destinații cu adevărat urbane: galerie de ară. Din păcate, cu toată bunăvoința pe care am constatat-o, am înțeles că acel imobil are doi chiriași care stau bine merci fără să se preocupe absolut deloc de soarta acestei clădiri de patrimoniu și „blochează”… proprietarul (statul).
În timp ce politicienii – de absolut toate culorile – ne oferă promisiuni (deocamdată) fanteziste, pe care nu le mai crede nici măcar un copil din clasa zero, gen un nou pod peste Tisa cu X benzi, parcare subterană etc, activele pe care le deținem, comoara de lângă noi zace abandonată, poate, poate va dispărea de la sine?!… Moștenirea cultural – istorică este o bogăție pentru care suntem invidiați de multe alte comunități din alte zone dar, incultura, dezinteresul (sau interesul?!), nepăsarea, lipsa de viziune strategică și ce o mai fi, ne „pricopsesc” cu o blazare oficială suspectă.
Sunt convins că este foarte comod să nu faci nimic pentru a nu stârni discuții, dezbateri, controverse dar, dacă tot își doresc anumiți concetățeni să ne reprezinte de ce nu… „sapă unde stau”?
Cine își asumă să conducă destinele unui oraș nu o poate face doar pe promisiuni goale, sunt lucruri simple, „banale”, de maximă urgență, ce se pot rezolva cu un pic de dragoste pentru orașul în care trăim. Există niște reguli precise: se fixează obiectivul/ acțiunea/ activitatea și se asumă termenul de execuție (deadline ne place să zicem pe europenește). Dacă nu, valea și… demisia!
Da, aceste discuții le reluăm periodic, în ton cu ciclurile electorale, le spunem/ citim și atât, dar, poate, fiind din ce în ce mai puțin creduli și mai puțini (scade dramatic populația orașului!… nu mă refeream la politicieni), cei care se gândesc să administreze/ managerizeze Sighetul le vor și auzi!
Aș putea încheia creștinește cu… Doamne ajută!… dar, parafrazându-l pe Louis Pasteur cred, fără niciun dubiu, că… Cel de Sus ajută doar mințile pregătite!…
Oare avem minți suficient (de) pregătite (nu doar pe/ prin hârtii!) dispuse să se focalizeze sincer pe binele Sighetului?…
Răspuns incert, din patru în patru ani!… Din păcate!….
Ion MARIȘ
Aici și acum ar trebui să intre în acțiune – dacă există – opinia noastră publică, societatea civilă sau măcar cei direct interesați să aibă, și în orașul lor! un spațiu adecvat pentru manifestări-expoziții și nu numai-de artă. De aceste locuri și-au legat numele artiști plastici precum: S. Hollosy, G. Kadar, T. Marchini, T.Bilțiu-Dăncuș, Liviu Szabo-Bordeaux, Letiția Munteanu, Gheorghe Chivu, Gheorghe Strimbei, Aurel Dan, ca să-i amintim doar pe câțiva dintre cei care nu mai sunt și aici trăiește acum și creiază o nouă generație valoroasă de artiști plastici, care se impun tot mai vizibil și pentru care un astfel de spațiu este vital. Intrați stimați concetățeni și spuneți-vă părerea! Haideți să arătăm că nu numai concetățeanul nostru, Ion Mariș, vrea acest lucru.
I. Ardeleanu-Pruncu
Din pacate aceasta ,,bijuterie” ca și multe altele este ín proprietatea statului reprezentat sí ín orasul nostru de Primarie sí autoritatile locale. Asta spune multe!
Pun intrebarea:
Daca s-a demolat cea mai veche constructie din oras, ce sanse are aceasta cladire?
Poate se demoleaza sí se construieste ín locul ei o cladire care sa se integreze ín Centrul Istoric ca stil sí arhitectura, gen Centrul de Informare Turistică sau sediul BRD.
Cu musca pe pălărie…
Se pare că-n aceste vremuri, vîntul indiferenței suflă fără milă și ne lasă cu capul gol. Gol pe dinăuntru, gol pe dinafară ,,le couvre-chef’’ orfană și ignorată ne-a abandonat. ADN(eul) suferă mutații, suntem prea luminați, lamentați și deloc revoltați. Cine n-are pălărie sa-și cumpere.
O căsuță…
O căsuță de poveste si nu din poveste, o casută la doi pași de primărie, de unde nimeni nu o vede! O căsuță mai „batrana” in ani, trecută prin mai multe veacuri, care s-a încăpățânat sa ramana in picioare si care striga si ne cere ajutorul nostru! Multi dintre noi ar vrea sa-l dea, dar nu pot ori ca nu au resurse financiare, ori întâmpină alte greutăți, printre care dezinteresul administrației locale, pentru „zestrea” Sighetului, pentru cultura si istoria lui, pentru clădirile din patrimoniu, pentru arhitectura lui, pentru ce a fost pe vremuri orașul nostru și „daramatura” care este astazi! Multi oameni cu simt civic se lupta pentru a tine macar pe linia de plutire orașul, în parte mică reusesc! Acum se pune in discutie „schimbarea la fata” a acestui imobil si darea lui in folosinta pentru a gazdui puterea de creatie a sighetenilor si nu numai! O idee buna, dar tare ma tem ca va ramane uitata pe vreo masa de birou a mai marilor administratori sigheteni, asa cum a ramas si statuia „Fecioarei Maria” din parcul central, strandul, sala Viorel Costin, piata centrala, centru civic pietonal, etc. Nu avem politicieni gospodari, cei pe care i-am avut si îi avem mai mult si-au vazut de interesul personal decât al urbei noastre, poate ,,scuturatura” de la alegerile locale îi va trezi la realitate si la nevoile cetății! Nu-mi pun prea multe speranțe în ei, mai repede imi pun in oamenii care iubesc dezinteresat municipiul, cum este si ing. Ion Maris, care trăiește prin Sighet, pentru Sighet, pentru cultura lui, pentru a sprijini pe masura posibilităților averea culturală si spirituala a acestui oras maramuresean, care pe vremuri, era vestit in Transilvania noastra iar astăzi, a fost uitat! Trebuie sa-l sprijinim, trebuie sa-i tragem de mânecă pe mai marii orașului, ei traiesc si au ajuns prin noi, acolo unde sunt, atunci sa ne asculte păsurile, sa puna umărul pentru a aduce Sighetul la valoarea care a avut-o!
Aveti dreptate, domnule Maris! Eu de ani buni scriu mereu fie la publicatia dvs online, fie pe retelele de socializare, fie direct vorbind cu factori de raspundere. Nu trebuie sa dam vina pe nimeni decit pe noi insine! Suntem prea lipsiti de vlaga, de spirit combativ si de spirit civic! Nepasarea ne omoara incet si sigur. Nu luam atitudine decit pe ici, pe colo, sporadic si fara determinare! de aceea s-a ajuns la un oras plin de praf, de gunoaie, de mizerie, fara a avea o viziune apocaliptica. Dintr-un orasel frumos, plin de pomi si de flori, s-a ajuns la ce avem. I-am lasat sa nu faca nimic, i-am votat, i-am incurajat la lene, dar NOI nu am facut mare lucru, ca si ei. Avem politie si nu avem, avem legi si nu avem, avem locuitori si nu avem pentru ca suntem prea obositi, prea neincrezatori si prea lipsiti de perspective. Atunci, e normal ca nimeni nu mai vede in trecut o baza desi ea ar trebui sa ne duca spre viitor. Atunci cind avem o baza solida, avem pe ce ne sprijini. Din lipsa de bani uitam sa mai vrem ceva, sa mai fim oameni. Si atunci, ii lasam pe cei care au sa isi faca de cap. Si nu se dau in laturi!!! Se vede cu ochiul liber! Nu numai casuta aceea isi plinge trecutul. Mai este si fostul spital de batrini care a ars si care nici acum nu s-a reparat; si mai sunt si altele. Centrul intreg este o ruina. Mi-e groaza sa trec prin centrul vechi si sa vad fatadele. Fiecare casa isi are istoria ei veche si frumoasa acoperita de mucegai si descompunere. E plin de magazine jalnice, cu chinezarii la fel de jalnice, la care difera doar pretul. Galerie de arta? Chiar ii trebuie cuiva? Au desfiintat Palatul de cultura unde se vor lafaii burtosii bisericii ortodoxe! Credeti ca cineva va fi interesat de o casuta? In sfirsit! Ma opresc aici! Nu cred ca vad totul in cenusiu! Cred ca intunericul ne acopera atita vreme cit cu totii nu miscam „caruta”!
Ne bantuie nostalgia si nu vedem realitatea , parerea mea. Costurile pentru reabilitare si „reconditionare” ale acestei cladiri sunt enorme , iar sansa de a mai ramane in piceoare in urmatori 100 de ani este egala cu ZERO. Pentru reabilitarea acestei cladiri este necesara o suma cel putin egala cu ridicarea unei Gradinite moderne , calduroase , pentru Copii nostri.
90 % din cladirile vechi ale Orasului sunt intro stare dezastruoasa , iar ca sa le readuci la viata este vorba de sume incredibile . Unele dintre acestea sunt chiar imposibil sa le reabilitezi deoarece starea lor este deplorabila. Este mai bine demolate si cladite spati noi , necesare populatiei Sighetului.
Domnule Maris , mai avem Copii desculti alergand flamanzi si dezbracati pe strazile Sighetului , Batrani ce plang de foame , frig si durere , Mame singure si bolnave fara o bucatica de paine pe masa pentru a-si hrani Copiii , dezastre la toate nivelurile , iar D-ta vrei sa RECONDITIONAM cladiri ( putregaiuri) ………..din sec.XIX ?? , hai sa fim seriosi.Nu ca nu ar fi frumos , sa nu ma intelegeti gresit , dar haideti sa stam stramb si sa judecam drept , unde este durerea mai mare si care este necesarul primordial …
Asta ce sade-n jiltul primariei, imputind atmosfera , nu a facut decat sa adanceasca teroarea sociala , politica si economica in Sighet , in rest nimic.
Avem nevoie de o Trupa serioasa in Primarie care sa faca curatenie in casa aceasta cu judecata , dreptate si cu simt Patriotic. Atata timp cat 80% din bugetul alocat Primariei il incaseaza trantorii din cuibul acesta ,nu sunt sanse de „reabilitari” arhitecturale.
Cu respect!
Gheorghe Petrache
1764 de vizionari sí doar 6 comentarii, atita interest exista.
Dle petrache…sinteti omul cel nou sa inteleg …iar cladirilr emblematice de secol 19 sunt un putregai..din pacate asta e gândirea multor telectuali ai orașului..sa stiti ca sighetu cam prin astea conteaza pe harta….partea veche…cuburile lui ceausescu au stricat si au uratit urbea..nu mai vorbim de faptul că prin becuri chiar sunt putrede..
Supărare…
Am citit comentariile, unul m-a supărat mult, unul care vrea sa uitam istoria Sighetului, precum proverbul acela „Dacă nu ai bătrâni,sa-i cumperi!” Iar noi vrem sa-i vindem, sa-i demolam,sa-i stergem de pe fata pamantului, ca si asa mor si noua nu ne trebuie „martori” ai trecutului, ne trebuie cutii de blocuri comuniste, cenusii, fara balcoane, casele, arhitectura cladirilor care atesta istoria sigheateanului, trebuie sa dispara! Nu, nu trebuie sa dispara, asa cum ne stim ingriji bunicii,asa trebuie sa avem grija de cladirile vechi ale orasului, ele si-n ele s-au nascut sighetenii, ăia mai vechi, care-si iubesc orasul, care îi iubeste trecutul si vrea sa-si aminteasca frumos despre el, nu ca si despre ceva daramaturi! Eu iubesc tot ce a aparținut Sighetului, prin ele, vreau sa-mi reamintesc copilăria, povestile bunicilor despre trecut, bucuriile mele din adolescenta! De multe ori trec pe lângă o clădire noua si-mi spun in gand, aici a fost…da, a fost si a dispărut, cum ar fi dispărut o bucățică din mine! Nimeni de astazi nu-mi poate șterge din memorie amintirile orașului vechi, care pe vremuri era mult mai frumos,decât astăzi, fara „cutii” de locuit, fara gaze de eșapament, fara ură între oameni, cu bucuria distractiei impreuna, cu datul pe sanie pe derdelusul din grădina vilei Grodl, cu teatrele, cinematografele, locurile de cultura si distractie, cu oameni care iubeau trecutul Sighetului si aveau grija de frumosul lui, care era sufletul lor!
Multe felicitari d-lui ing. Ion Maris pentru noua sa inititiva, alaturi de altele care au mai fost. Este deosebit de importanta implicarea in actiuni benefice a orasului si a societatii civile, de mare forta, a unor societati private cu sentimente nobile si pentru binele urbei.
E buna oferta cu implicarea Clubului Rotary in actiune, in proiecte benefice, prioritare. Se pot obtine si fonduri europene pentru acestea. Trebuie doar solicitat avizul oficialitatilor pentru proiecte, in cooperare, iar urmarirea executarii lor nu trebuie lasata in mainile oficialilor, pentru ca se vede unde se ajunge: proiect dupa proiect, comisioane dupa comisioane, paguboase si ciclul se repeta tot dupa 4 ani. Preocuparea acestora este sa tot adune pentru ei si nu-i intereseaza ca „sapand” astfel sub „malul orasului”, pentru „comori”, acesta se va darama, incetul cu incetul si n-o sa mai fie ce repara, va urma ruina; interesul personal al acestora este major, de neoprit altfel. Sunt imobile de patrimoniu care nu trebuie abandonate pentru sumele enorme banuite, fara nicio evaluare.
Este si parcul din centrul orasului, care in loc sa atraga turisti, oamenii locului, pentru putina odihna, confort, buna dispozitie, starea lui alunga pe oricine in a se opri acolo, lasand locul, eventual, unor mizerabile afaceri cu chioscuri marunte.
Nici la Palatul Culturii nu trebuie renuntat; asa cum s-a donat candva, de un iresponsabil al statului, fara drept, unei Episcopii, fara episcop, in nereprezentativitate atunci (si acuma) o constructie enorma, cu atatea zeci de camere, care numai pentru oras ii sta bine, a cui a si fost, pentru atate nevoi culturale vitregite si imprastite peste tot si pentru care a si fost construit, cu banii urbei, se poate si dona inapoi; chiar de catre Episcopie, o renuntare onesta la acesta, printr-un act de clementa, fara procese pe la noi sau pe la CEDO, renuntand si la cele chirii enorme, parazitare. In Bisericile crestine se predica: este un mare pacat sa folosesti abuziv ceva ce nu este al tau!
Este nevoie pentru un sediu de protopopiat si o capele de o asa enorma constructie? Ori s-a donat doar pentru beneficiul, nepotrivit, a uriaselor chirii insusite ani de-a randul? Oare decizia acelui pesonaj donator n-a fost influentata de faptul ca imobilul are turnuri si ca astfel de imobile, cu turnuri, se cuvin a fi folosite doar de biserici? Nici locatia imobilului nu e potrivita pentru astfel de destinatii; el se afla la intersectia mai multor sosele, bulevarde, sau ce vor fi acestea, este inconjurat de ele; ori un imobil cu aceasta destinatie trebuie sa se afle intr-un loc mai izolat, mai favorabil reculegerilor spirituale. O spun aceasta printr-o gandire de drepate cuvenita, pentru inlaturarea unui abuz mare, facut cu iresponsabilitate si nu le spun cu rautate de necredinta. Eu sunt un crestin practicant, crez pentru care am indurat ani de suferinta, de intemnitare si multe altele. Da, sunt greco-catolic, dar nu sunt fanatic; in prezent, fiind rezident in USA, unde nu sunt biserici gr. catolice si, nefiind vorbitor de limba engleza, merg la Biserica Ortodoxa din localitate, unde particip la sfintele liturghii, marturisiri si impartasanie, avand pentru aceasta deslegarea preotului spiritual gr. catolic, de la Cluj.
Sper in buna intelegere a celor spuse, cu buna credinta si dreptate si nu cu alte ganduri, altfel spusele mele fiind doar o parere proprie, neexecutiva.
Cu tot respectul cuvenit, in credinta si ganduri bune, in speranta si asteptare. Doamne ajuta !
Imi cer scuze pentru o noua inerventie, desi ceea ce vreau sa mai spun, partial s-ar putea deduce din cele afirmate.
Se reprosa Primariei, intr-un articol sau comentariu, ca nu s-a implicat deloc in procesul pentru recuperarea Palatului Culturii. Oare nu era inutil reprosul ? Daca se implica, nu era nevoie, dupa aceea, de anumitre sume de bani pentru a-l reabilita ? Dar de acesti bani avea atata nevoie Primaria, pentru nevoile proprii !
Sper sa ma credeti, daca afirm, ca la fel as fi gandit si replicat si daca acel imobil, emblema a orasului, care a si fost proprietatea lui, daca el ar fi fost donat Episcopiei Greco- Catolice, atunci, formal, mult mai indreptatita, pentru ca ar fi fost tot un abuz, o ilegalitate, o nepotrivire si s-a fi putut nici sa nu fi fost acceptat gestul necuvenit, de catre acea Episcopie !
Cu acelas mult respect si plecaciune,
Prof. Gh. Barcan
Dragul nostru prieten,
Vă mulțumim că ați adus în agora orașului nostru, „Salut Sighet”, o discuție referitoate la destinul unei case vechi, o „bijuterie” cunoscută mai demult sub numele de „casa pălărierului”. Câtă nostalgie și atașament declanşează această poveste… Suntem și noi sigheteni de origine și prin adopțiune… nu putem rămâne așadar insensibili.
Pe de altă parte, avem cu toții multe lecții de reținut din istoria noastră recentă. Printre cele mai grave erori ce nu pot fi renegate este bunăoară “lichidarea” satelor din Maramureș, distrugerea quasi totală a vechilor case construite din bârne, de către țărani – meşteri -arhitecți geniali, case ridicate și hărăzite să dureze pe vecie. Unii experți străini consideră că această desfigurare sistematică reprezintă una dintre cele mai mari catastrofe arhitecturale din zonele rurale din Maramureș. Proiectul dumneavoastră de a crea „Galeria de artă ” Casa – bijuterie” (sau „Casa pălărierului”) este o oportunitate pentru noi de a ne manifesta cel puțin neliniștea în legatură cu soarta acestei case vechi a orașului nostru.
Demersul dumneavoastră fiind un demers participativ, ne permite tuturor în această primă fază de „diagnostic” SĂ NE LANSĂM ÎN COMENTARII ȘI PROPUNERI în perspectiva, sperăm, fazei următoare, care va consta în elaborarea finală și sintetică a unui proiect și a fixării temporalității unei agende de lucru. Între aceste 2 faze un dialog și o informare constantă pare indispensabilă, între toți actorii proiectului: chiriașii casei, cetățenii de toate vârstele, administrația locală, asociațiile culturale și bineînțeles artiștii.
Proiectul pe care îl avansați este convingător: DA, pentru o galerie de artă care invită publicul la frumos și la creativitate și care menține veracitatea în jurul talentelor, a diferențelor, a diversității, a interculturalității și creativității noastre proverbiale.
Prezentarea proIectului nu omite nici evocarea dificultăților, nenumărate în orice oraș în care ne-am găsi, aici și dincolo de frontiere… Aceste dificultăți firești, reale, ar putea fi rezumate oarecum… dialectic…
„a spune şi a face” („dire et faire”, „parole et action”)… dar să nu devenim sceptici nici fataliști…
Așa cum se întâmplă în romane: după o lungă pauză descriptivă care intârzie acțiunea personajelor, cele două forțe (cuvântul și acțiunea) se amestecă, se îmbină…
„Romanul este o oglindă pe care o plimbăm de-a lungul unui drum.” (Stendhal)
Gafia Galay si Jean Louis Chancerel (Elveția)
– În 2014 credeam că locația respectivă ar fi ideală pentru Centrul de Informare Turistică (https://teofil-ivanciuc.weebly.com/despre-centrul-de-informare-turistic259-din-sighetul-marma355iei.html).
–
– Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute…
– Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.
(…) Vizitatorul se aşteaptă ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. (https://www.salutsighet.ro/dilema-ce-este-sighetul-sat-sau-oras-autor-teofil-ivanciuc/)
Citi dintre locuitorii Sighetului stiu, sau isi imagineaza ce se afla in spatele acestei cladiri?
Pentru cei ce nu stiu sau nu au dat importanta va pot spune si se poate verifica, in spatele acestei cladiri se afla capatul Super Parcarii Sighetului cu intrarea de pe strada paralela cu centrul, Gheorghe Doja linga Casa Verde.
Daca ne gindim un pic si luam in calcul modul de gindire „optimist” al celor din conducerea orasului, putem deduce ca: cladirea necesita bani multi pentru restaurare. Lasarea in paragina cu buna stiinta duce la distrugerea cladirii.
In momentul in care devine destul de subreda se invoca pericolul de accidentare a pietonilor, si ce urmeaza? Buldoexcavatorul.
In momentul in care „Pericolul” este indepartat impreuna cu o parte a Istoriei Orasului, se deschide posibilitatea de a lega parcarea cu Centrul orasului. Nestiutorii si dezinteresatii lauda „Marea Realizare”.
Si ce credeti ca urmeaza?
Asteptam sa mai cada un Monument Istoric ca din nou sa poata sa munceasca Buldoexcavatorul,si cineva sa se bata in piept cu o alta „Mare Realizare”
Morala?
Si a Distruge inseamna a face ceva.
Revin. Dacă în prima mea intervenție i-am amintit doar pe cei dispăruți și deci lipsiți de posibilitatea de a reacționa, nu pot să nu mă întreb: De ce nu vedem nici o reacție din partea pictorilor noștri, care se străduiesc în fiecare an să organizeze expoziții și saloane de pictură în ospitaliera Sala radio, dar atât de nepotrivită pentru astfel de manifestări?… Pentru un pictor, posibilitatea de a-și expune periodic lucrările este vitală?! Ce părere aveți doamnelor și domnilor: Boar, Pipaș, Rozsnay, Bersan, Hegheduș, Zolopcsuk, Munteanu, Balog, Halici, etc., etc. este nevoie de o galerie de artă în acest oraș sau e doar un moft al unora care…?
Lucrurile rele se intampla atunci cand oamenii buni nu fac nimic. D-l Maris a propus un proiect bun, realizabil. De cati oameni buni este nevoie pentru a nu se intampla ceva rau?