O piesă de şah: nebunul! (autor, Horia Picu)

Cele două tabere, echipate în culori diferite, stau faţă în faţă în aşteptarea declanşării operaţiunii speciale numită partidă de şah care, în final, se va încheia cu capturarea regelui advers, sau indecis, dar cu pierderea multor piese aflate în confruntare.

Remiza poate fi doar un meci egal dintr-un şir neprecizabil de alte operaţiuni speciale care vor stabili în final un învingător. Cu cât meciul se desfăşoară pe mai multe runde, cu atât mai mult e posibil ca învinsul să se bucure de simpatia din ce în ce mai accentuată a celor care privesc operaţiunea specială de pe margine. Oricât de mare ar fi simpatia, nu poate fi ajutat. Există totuşi aplauze, laude, încurajări. Toate sunt ineficiente, dar fac multă şi inutilă gălăgie.

Privitorii au preferaţii lor în câştigarea operaţiunii speciale. Ei pot să-şi exprime public afinitatea, dar nu întotdeauna şi nu oriunde. De unde se vede că dacă stai pe margine, nu înseamnă că nu eşti expus pericolelor. Privitorii din aceeaşi tabără cu piesele care dau semne că pot câştiga, pot dori declararea remizei. Dacă dorinţa lor e strigată şi nu doar şoptită (cel mai bine pentru ei e să rămână doar gândită), pot apărea consecinţe, materializate prin trimiterea lor într-un loc de unde priviritul pe mai departe a operaţiunii speciale e imposibil.

Tabla de şah are mărimi diferite. Implicit, acelaşi lucru se întâmplă şi cu piesele, confecţionate pe măsura suprafeţei în care se desfăşoară operaţiunea specială. Unele table pot încăpea într-un buzunar. Altele au mărimi mai mari, uneori numai bune de a da în cap adversarului învingător, pentru deplina liniştire a nervilor învinsului. Mărimea tablei de şah poate fi atât de mare azi, că doar din satelit se vede toată.

Dintre piese, cea mai păzită, chiar cu preţul sacrificiului suprem al oricărei alteia (scoaterea din luptă), este regele. El ordonă, dar nu face. E apărat, dar nu se poate apăra. Uneori se ascunde şi de acolo dă ordine. Se întâmplă câteodată ca o mişcare greşită a unui subaltern să-i fie fatală. De-aia şi-i alege cu mare grijă.

Nu mi-am propus să descriu aici toate piesele de şah şi rolul lor în cadrul unei operaţiuni speciale făcute pentru câştigarea cu orice preţ a partidei de şah.

Totuşi, azi o să spun ceva despre nebun. E o piesă care funcţionează pe nişte trasee bine precizate. El are drumul lui de la care nu se poate abate. Nici nu ştie, nici nu poate. Are limitele lui. Având doar căi prestabilite, nu se poate spune că e din cale-afară de inteligent.

N-are fantezie, cum are, de exemplu, calul, care poate să se mişte în mai multe locuri plecând din acelaşi punct. Nebunul nu se mişcă pe drumuri drepte. Toată lumnea ştie că deplasarea lui se face pe diagonală, care poate fi cât e tabla de şah de mare, sau se poate face până la prima piesă adversă pe care o elimină fără să stea pe gânduri. E în stare ca, odată eliminată prima piesă din calea lui, să-i pună gând rău următoarei, pe care o va scoate din luptă cu prima ocazie pe care o va avea. De altfel, nu suportă să vadă o piesă adversă lângă el. Dacă apare vreuna, imediat îi pune gând rău.

Nebunul are corpul de o culoare şi capul de altă culoare. Dacă nu, oricum are un semn distinctiv la cap. E şi ăsta un mod de a arăta că e posibil ca una să spună şi alta să gândească, una să zică şi altfel să acţioneze.

De aceea e periculos!

Horia Picu