Actualitate Cultură Diaspora

O trilogie școlară (partea a III-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

3. „ȘCOALA MAI DEPARTE”, acasă!

Sfârșit de an școlar, 1944/1945, eu marcând deja două clase de gimnaziu promovate; puteau fi trei, dar să scap măcar cu atâta. A venit o căruță după elevi de la Vișeu de Jos și m-au luat și pe mine cu ei, în drum spre casă; aveau loc suficient, timpul fiind foarte frumos. De la Bocicoel, am trecut peste deal spre Săliștea, cu bucuria încă unei împliniri.

Încă de la o vârstă mică, de la clasele primare, am fost copilul dealurilor, al drumurilor, de ajutor din ce în ce mai spornic. De la 9-10 ani, ajutam la polog, iar apoi mă „jucam” și de-a cositul, iar la 13 ani, am devenit „cosaș calificat”. În vara anului 1944 deci doar la 13 ani, am cosit tot fânațul (peste 20 de ha), eu și fratele mai mare, Ion, brazdă la brazdă, tata fiind concentrat în armată.

Sosit acasă, „pentru vacanța mare”, aveam și acuma doar câteva zile de odihnă și vara va fi iar ca toate celelalte, cu muncă plină, la coasă, la cărat căpițele grele, la pregătit pologul și ridicarea clăilor, cu drumuri lungi la lumina stelelor, în zile pline și nopți doar de câteva ore… Nu le-am spus nimic de faptul că m-am înscris, pentru clasa următoare, la fără frecvență; mă gândeam că poate tata să se mai răzgândească și o să-mi permită să urmez la zi cursurile, ceea ce ar fi mult mai bine. Oricum, eu mi-am procuratat manuale și notițele ce-mi trebuiau și eram în așteptare, o așteptare a toamnei cu sentimente diferite, opuse; o voiam oarecum cât mai departe, de teama de a nu auzi același verdict al tatălui meu, ca de fiecare data: „nu se mai poate (!)”, pe de o parte și să vină cât mai repede, din dorința de a continua școala, făcând și o pauză în munca grea, brută, peste puterile și vârsta mea, oricum, să se lămurească lucrurile, pe de altă parte. În jurul acestora mă răsuceam, ziua și noaptea, între teamă și așteptare, fără a mă putea desprinde de ele, care îmi furau astfel și confortul și bucuriile firești, secvențiale, prin unele ferestre dintre greul muncilor, cu ploaie sau timp senin, oferite de mediul natural, cu toate ale lui, atât de frumos, de altfel.

Totuși, vehicolul vremii nu-l poți opri și el a sosit și odată cu el și toamna, mereu „toamna mea”, iar tata, având și el aceste preocupări, gânduri, la vreme potrivită și așteptată îmi spune: situația este tot grea, apăsătoare și nu ne putem permite alte cheltuieli; deci, „deocamdată” (din nou!), cu școala ne mai oprim. Nu din rea voință o spunea, dar simțea că nu mai poate face față acestui efort; era neputința pe care o simțea față de familie, față de care era, totuși, primul responsabil. Se suportau tot felul de dări și biruri pentru război, prezent încă direct și prin consecințe, apoi dările stabilite după război, sancțiuni „pentru Răsărit”, aportul armatei române pentru scurtarea lui, cu evitarea altor distrugeri și pierderi de vieți umane, parcă nu era deloc luat în seamă. Despăgubirile pentru război, fixate pentru România, erau enorme, mereu îmbogățite, subevaluate și multiplicate, prin metode în totală necinste. Îl înțelegeam, deși eram neîmpăcat, de situația însăși, care mă afecta în mod direct. Am considerat că nu mai are rost să mențin tăcerea și i-am spus:

– Dar nici nu mă mai supără aceasta, îi răspund, pentru că eu am decis să nu mai merg acuma la Sighet, să încep iar școala.
Vai, ce bine te-ai gandit, la fel ca mine !, îmi răspunde tata. Acasă, avem tot ce ne trebuie!
Nu m-am gândit chiar la fel ca dumneata, pentru că eu nu renunț în a urma școala, îi răsucesc și eu puțin gândurile.
Cum mai vine asta, mă întrebă el; și una și alta, nu se poate!?
M-am înscris la fără frecvență pentru clasa următoare; merg numai de două ori la Sighet, în două rânduri: mai târziu, în toamnă și apoi în primăvară, când dau examen din toate materiile. Am să învăț acasă, fără cheltuială și am să promovez și clasa.
– E bine și așa, pentru că vezi și tu ce greu putem face rost de bani și ajutoarele de la școală mai mult nu-s, decât să se dea bani. Atâtea ne tot cere statul!

Am evitat astfel toate discuțiile tensionate. În toamnă și în timpul iernii, nu prea era de muncă pentru copii: se făceau și transportau lemne pentru încălzire, fân pentru animale ș.a., toate treburi pentru adulți; aveam suficient timp pentru pregătire, ceea ce am și început, folosind timpul liber, care era suficient. În timpul examanelor stăteam la o familie din Săliște, cu pretenții puține, decontate mai ales în alimente. Ambele sesiuni le-am trecut cu bine, cu o solidă pregătire la matematică și la limba română, mai ales; gramatica, un fel de matematică a acesteia, îmi plăcea foarte mult și mi-am format o bază solidă pentru tot studiul liceal și după aceea. După promovarea clasei, a treia, puteam să mă înscriu imediat la cursurile de zi, pentru clasa următoare, dar tot nu aveam siguranță și m-am lăsat în același regim de studiu, ca o rezervă; am lăsat-o pe mai târziu, cu aceeași speranță, fiind și ultima clasă a acestui ciclu gimnazial, care s-a și împlinit, până la urmă.

Prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”
Londra, 03.08.2019

(Imaginea grafică, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Lasă un răspuns la Barcan Gheorghe Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Toamna deciziilor!
    Pruncul de la tara,trudit de munca timpului dar hotarat sa-si continuie studiile,așteaptă anotimpul ruginiu sa ia o decizie.Constient de nevoile de-acasa,hotărăște si in locul tatălui si dovedește că a avut dreptate in gândire!Copilul de la tara dornic de învățătură,mai târziu,devine profesor de matematică,un exemplu pentru,cum trebuie sau ar trebuii sa fie,pentru toti copiii!Imi sunt tare dragi,scrierile domnului profesor, Gheorghe Bărcan ,le citesc si fac comparatii cu copilăria mea,este total diferită de a dansului,m-am născut la oras si am trăit mai tot timpul acolo!Am trăit experienta satului doar trei luni,într-o vacanță,perioada care mi-a rămas intiparita în memorie!Principala preocupare in viata mea de preșcolar a fost joaca,doar primăvara,eram pus la munca,sa sap in grădina si asta când eram mai maricel!Toamna,ajutam la stransul recoltei,in rest nu aveam alte griji,poate iarna,sa aduc cate un braț cu lemne pentru foc,ca sa ne încălzim si atunci uneori comentam,care din noi sa mearga,eu sau fratele meu?Acum imi pare rau,sunt „gelos”pe copilăria domnului profesor,care a învățat din greutățile vremurilor aspre de atunci,maturizandu-se si prinzand puteri de gândire „barbateasca” mai devreme!Acum imi dau seama de unde a avut atâta putere,mai târziu, cand a îndurat,temnița bolsevica,fiind „hăituit ” de securitate,fara sa-si cunoasca adevarata vină, pe nedrept,nejudecat,ca asa au vrut urmasii lui Stalin si Dej!
    Eu am avut conditi, singura „sarcina” a mea era sa invat!Nu am respectat cu toata sarguinta acest lucru,mai ales in liceu,cand am fost prins de valurile tineretii,am crezut ,ca pot fi stapan pe mine,si am gresit,calcand uneori stramb,in activitatea scolara,uitand ca trebuie sa invat zilnic!Astazi,regret,este tarziu,nu am cum sa ma intorc la perioada adolescenței, as fi un alt om,mai ales ca-l citesc pe domnul profesor si vad,ce greutati a intampinat si totusi a iubit si munca si invatatura,si a devenit ce si-a dorit!Copiii de la sate,sunt mai hotărâți,mai cu ambiție,dornici să arate că nu trebuie să existe deosebire între ei și orășeni, ca sunt la fel de buni si eu,pot zice,mai buni in multe privinte!Copilăria domnului profesor,este o lecție de viață,este o demonstrație de ambiție și virtute,de a dobândi ceva,ce si-a dorit mult,educația prin scoala!Am o simpatie deosebita pentru domnul profesor,imi place cum scrie,imi place ,ca prin sinceritatea,prin care înșiră întâmplări din copilăria dansului,copilărie,aproape neinceputa si terminată repede,datorita muncilor gospodărești la care participa activ,ca sa-si ajute familia!
    P.S.Domnule profesor,am primit „epistola” de la dumneavoastră,pentru care va multumesc mult,ma bucur ca v-ati putut deplasa la Londra!Sanatate si tinerețe veșnica va doresc,un „prieten” din depărtări,dar apropiat sufleteste,va saluta cu respect si admirație!S.O. Luscalov!

  • Ma bucura si acuma, ca intotdeauna, prezenta ta in comentarii si simt in ele multa prietenie; de aceea poate ma si lauzi putin. Patrunzi mult in gandurile mele, chiar si in unele neexprimate, poate doar subintelese, sau nici atata. Ai remarcat foarte bine ca, fara greutatile indurate inca de mic copil, fiind calit prin munca grea, la care am dorit sa rezist si am rezistat, ducand cu mine si dorintele de invatatura ce le aveam si alte mici idealuri, fara aceasta pregatire nu rezistam tratamentului diabolic de exterminare ce mi s-a aplicat in temnitele comuniste. Exista un principiu, „al actiunii si reactiunii”, amintit mai ales in fizica, dar el este mult mai larg, pot spune ca este general, ca el se extinde si in perceptiile de viata, de existenta, in domeniul psihic, al moralitatii. In anchete, in temnite, in lagarele de munca, preocuparea opresorilor erau „de a-ti distruge viata”, cu bata, cu cizma, prin infometare si munca peste puteri, in afara unei minime asistente medicale si, atunci, era firesc sa „reactionezi” impotriva acestor rautati. Ma inchideam ca intr-o cochilie, pentru a nu simti loviturile si, in interior, se dezvolta o regenerare de optimism, de rezistenta, de tarie, de biruinta, care se instala in maduva, in os, in ceea ce tinea loc de muschi, in creer si tot crestea, odata cu raul din exterior; deveneai un schelet ce rezista, nu voia sa se prabuseasca si te asemanai cu acele persoane ce raman chiar ani de zile in coma, dar care traiesc totusi. Era singura modalitate ce te putea, eventual, conserva si fara aceste ganduri erai sigur pierdut, pe acolo. Numai asa imi explic mai multe cazuri de viata „peste limita”, dusa de cei ce au indurat atatea suferinte. Am si eu parca o prelungire de viata si o traiesc din acele „rezerve de reactiune” ce s-au dezvoltat atunci, in acele „actiuni” ticaloase si grele ale tortionarilor. Dar sa inchei cu aceste idei filozofice, care altfel le-ai exprimat si tu si sa-ti aduc multumiri pentru cele multe exprimate intr-un asa frumos comentariu.
    Cu statornica prietenie si respect,

    Gh. Barcan

  • Multumesc mult, Parinte M. Visovan, pentru frumoasele aprecieri cu privire la materialul publicat. Lumea atunci era intr-o manifestare mai naturala, decat in modernismul de mai tarziu, de acuma.
    Atunci mergeam la scoala cu „tablita”, acuma se merge cu „tableta”! Trenurile erau putine, autobuzele la fel si rare. Calatoria cu caruta era si ea rentabila pentru mai multi, iar pentru cazuri mai izolate se prefera mersul pe jos.
    Munca atunci, la tara, era un fel de chemare, liber consimtita si placuta, doar ca uneori te impiedeca in realizarea altor activitati, pe care le faceai cu mare efort.
    N-ar fi de mirare ca, peste un timp, un „cititor de carte” sa fie prezentat ca piesa de muzeu, ca si cel ce s-ar stradui sa realizeze o scriere manuala.
    In speranta ca totul se va desvolta cum trebuie, cu ajutorul Domnului, sa speram intr-o lume mai buna, in trairi spirituale, numai asa fiind posibila o desvoltare benefica, lipsita de monstruozitati, intr-un firesc asteptat, bun, util si placut pentru toti.

    Doamne ajuta !

oferta-wise