SUNTEM la o aruncătură de băț de zona de război unde se dau lecții de patriotism și eroism în lupta cu monstrul de la Kremlin.
Suntem temători și ne facem scenarii pe măsură ce crește intensitatea conflictului, cu gândul că butonul nuclear nu ține seama de granițe, apartenențe politice sau alianțe de apărare.
LA noi, în România, se duce un război nearmat pe toate fronturile. Pe frontul Sănătății se duc cele mai crâncene lupte și cad zilnic sute sau mii de victime. Au fost multe semnale, au ars spitale cu oameni și echipamente cu tot. Au fost voci, strigăte disperate către cei aleși sau puși să ne diriguiască destinele. Puțină gălăgie pe la microfoane, ședințe de Guvern, comisii guvernamentale sau parlamentare și se așează din nou liniștea și praful.
EROII noștri de pe frontul Sănătății rezistă și salvează zilnic multe vieți.
MAI zilele trecute mi s-a dat să fiu aproape, și mereu cu sufletul la gură, de cazuri extreme, chiar secvențial, în mijlocul „frontului” unde, după teste specifice ce durează ore, chiar în ritmul alert, se trăgeau concluzii și se luau decizii. La mijloc erau vieți. Au loc consultații și comunicări interdisciplinare pe diverse căi de comunicare , se ia decizia finală: internare de urgență și operație.
TE blochezi și ți se încețoșează toate contururile celor ce se mișcă brownian ce-ți păreau limpezi până adineaori.
Urmează o noapte de coșmar, albă integral, și mă grăbesc să aflu echipa de intervenție. Asta, de abia după ora 18:30. Aflu numele celui care va conduce echipa de intervenție: prof. dr. Ștefan Ioan Florian.
DIN practica dumnealui zilnică, ține și o întâlnire scurtă cu aparținătorii. Mă liniștește, cum că nu este chiar așa complicată intervenția și se amână până mâine dimineață, având urgențe ce nu suportă amânare.
Ies murmurând un semisalut și mă grăbesc, frânt, acasă.
CAUT și citesc tot ce găsesc despre cel ce urma să fie în „prima linie”. Am aflat: este printre primii cinci neurochirurgi ai lumii; este Vicepreședintele Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie;
i s-a propus să opereze în străinătate și a refuzat; și-a cumpărat din banii lui instrumentarul neurochirurgical, microchirurgical ca să poată face performanță; și-a cumpărat lupe din Canada, în lipsa unui microscop performant; a încercat să-i facă pe mai marii decizionali să înțeleagă necesitatea dotării tehnologice în spitale, pe plan național, neurochirurgia fiind o specialitate aflată în directă coeziune cu dezvoltarea tehnologică; am mai aflat că în septembrie, anul ăsta, organizează un Congres, aici in Cluj, la care va participa toată elita neurochirurgicală din lume;
Am aflat multe despre această mare personalitate a lumii medicale.
ESTE prima jumătate a zilei, ora 11:40 și intervenția este gata.
Nu sunt liniștit și sun la interfon, accesul aparținătorilor fiind interzis. O voce feminină îmi dă detalii cum că, totul este sub control și este bine.
ORA 18:30, lume destul de multă afară, aparținătorii, așteptând să intrăm câte unul intr-o încăpere cât 3 – 4 cabine telefonice, cu un monitor într-un colț, ușa deschisă larg si un paravan transparent pe tot chenarul ușii. Nu există posibilitatea unui contact, o strângere de mână. Doar ne vedem și ne auzim.
„Ti-am zis că o să fie bine. A fost o intervenție ușoară. Bine?”. Încerc alte întrebări și răspunde scurt, după care, „Bine?”. „Bine”- le ăsta însemna, de fapt – „hai, pleacă repede, mai sunt mulți după tine!”.
MĂ fâstâcesc și scot din punga de plastic mica sacoșă din hârtie cu modestul cadou – cartea mea. Mă uit țintă la el și-l rog să o primească. Îmi spune s-o pun pe măsuța din colțul holului de unde vorbeam. „Eu sunt autorul!” Se înseninează la față și zice : „Da, promit că o s-o citesc!”
Ies cu sentimente amestecate: o dată că, mi-am incălcat restricția pe care mi-am impus-o de când mă știu, de a nu da – primi nimic pentru ceva și, că totuși, nu mi-a refuzat cartea, drept simbol al mulțumirii și recunoștinței mele.
IES din acest mediu, fac o scurtă retrospecție și-mi sparg timpanele vorbele unui decizional: „Sănătatea și Educația nu sunt prioritare în România!”.
Cât de mic la minte să fii și să zici așa ceva. Tocmai aceste două fronturi sunt prioritare. Acestea le susțin pe celeilalte. Cum astfel de personaje mici, ajung să ia decizii mari într-o Românie bulversată, degradată, prăbușită în abisul neputinței, în care ura proliferează și ne mișcăm bezmetic cu gândul de a ne lua zborul într-o lume în care omul contează, unde capacitățile de orice fel sunt apreciate corect si mișcă lucrurile, ori aici… sunt stopate.
CÂND se va trezi lumea?
OARE, se va trezi lumea?
AȘA că, ONOARE pentru cei din linia întâi, cei care continuă să lupte și să câștige bătălii, neabandonând frontul, chiar și în astfel de condiții și, OROARE pentru nepricepuții ajunși pe funcții de decizii și care hotărăsc și soarta altora.
Gheorghe Mihăiescu
Sursa foto: Internet
O scurtă trecere a colegului „surubar”, printr-o instituție de prestigiu in medicina din orașul transilvănean Cluj Napoca, orașul speranțelor noastre in a însănătoși boala!
Imi place trecerea literară, aproape nesimtita, de la durerea poporului ucrainean si tristețea de la granițe la durerea si grija suferinzilor, alinandu-le in ambele cazuri prin intervenția unor OAMENI, dezinteresați de câștigul material, care pun în fața binele semenilor, ajutandu-i la necaz! Indiferent ca se numeste simplu VOLUNTAR sau si-a castigat titulatura prin studiu, numindu-se MEDIC. Amandoi vindeca suferințe, amândoi intervin cu siguranță acolo unde trebuie, realizând siguranta momentului sau de lunga durata! Fara acești OAMENI, suferinta ar fi mai mare, ei dau incredere, ei sunt puțini, dar sunt si îi simtim peste tot!Ne întrebăm, de ce nu putem fi toti asa, ce ne costa? Poate un pic de conștiință și cu siguranță viata ar fi mai frumoasa, cu mai puțină suferință!
Da !