Orașul inimii mele (autor, Mariana Ona)

Oare cum ar trebui să încep să scriu despre orașul în care, în miez de noapte, am scos primul strigăt spre lume, astfel încât să nu pară a fi o compunere despre „Orașul meu”, cum primeam în clasele primare? Oare ce ar trebui să spun ca să pot reda în cuvinte marea, imensa, totala iubire pe care o port fiecărei străduțe, fiecărei case, fiecărui pom – din câți au mai rămas și care nu au fost tăiați cu o furie dementă!-, dealului care îl veghează etern și râului ce-și plimbă apele dintotdeauna în graba lui de a se vărsa în Tisa? Oare despre ce ar trebui să vorbesc mai întâi: despre ceea ce a fost orașul sau despre ceea ce este acum?

Dacă ar fi să vorbesc despre trecut, v-aș povesti cum erau diminețile de mai, când mergeam spre liceu purtând în minte lecțiile învățate până târziu în noapte, cu uniforma călcată, cordeluța pe cap și matricola cusută pe uniformă, în partea stângă – obligatoriu! – deasupra inimii și inima plină de visuri și speranțe; când, prin fața ochilor îmi treceau pomii albi, roșii, roz, înfloriți, centrul orașului curat și stropit din belșug cu apa ce țâșnea din cisternele pline; când vânzătorii ambulanți își instalau tarabele cu sucuri naturale și pe care calupurile de gheață le făceau atât de răcoritoare și de bune, iar Sala-bacsi (un turc rătăcit din tinerețe pe plaiurile noastre) își împingea un fel de cărucior cu tejghea cu înghețată, halviță, batoane de ciocolată de casă, zahăr candel! Era frumos și mai ales liniștit orășelul ascuns printre dealuri și ape care a dat țării și lumii personalități adevărate, oameni politici adevărați și valoroși.

Fântâna arteziană din mijlocul parcului își împrăștia apa cu irizații de curcubeu, de primăvară, până la sfârșitul toamnei. Magazinele se deschideau unul după altul și lumea se grăbea spre serviciu. Era o lume liniștită, în care fiecare își știa locul și rolul, într-un oraș curat, pavat cu cuburi de granit, în mijlocul unei oaze de verdeață.Viața se desfășura după niște reguli sănătoase, cu bun simț și mai ales, aveai timp pentru toate: mai întâi munca, apoi distracțiile (nu puține)! Ieșirile la plimbare pe Corzo (centru), duminica, cu familia, care se terminau cu o prăjitură adevărată la cofetăria din centru sau pe terasele restaurantelor la un vin, o bere, un grătar, și unde cânta întotdeauna o formație. La 1 Mai și 23 August (care pe atunci era ziua națională), toată lumea era la Grădina Morii unde, pe scenă, se perindau artiști de tot felul până seara târziu, iar copiii de la toate școlile din oraș aveau programe artistice care se încheiau cu focuri de tabără, muzică și dans. Tot orașul se muta pentru o zi în parc. Se mâncau mici, se bea bere; de departe se simțea mirosul grătarelor.

În fiecare an, primăvara, venea circul cel mare de la București! Toți așteptam să vină; în pauza dintre reprezentații se putea vizita menajeria, se puteau vedea animalele, cum se pregătesc artiștii. În oraș existau două săli de spectacol și cinci cinematografe. Periodic veneau cântăreți și trupe de teatru din București și din țară și sighetenii se înghesuiau la casele de bilete ca să prindă locuri la spectacole. Atunci era timp pentru de toate. Când nu veneau artiști consacrați, Liceul Pedagogic și Liceul „Dragoș-Vodă” se aflau într-o permanentă competiție artistică, iar Palatul Cultural își avea și el reprezentațiile sale împreună cu Școala de Muzică.

Nu este o lume de poveste, pe care a creat-o imaginația mea; această lume a existat, dar am pierdut-o pentru totdeauna. Am evoluat! Oare? Oare evoluție înseamnă praful și gropile de pe străzile asfaltate de mântuială? Oare suntem evoluați dacă se circulă ca în junglă, nu sunt locuri de parcare, ești în pericol oriunde te-ai afla? Eh! Toată lumea are mașină străină! Nu ne mai plimbăm, nu ne mai place să ne întâlnim cu prietenii pe Corzo, nu mai sunt terase pe care cântă muzica. Totul este prea scump, prea ieftin. Nu mai sunt reguli, nu mai este eleganță, nu mai este respect pentru nimic. Nu mai există siguranța în nimic! Cei care s-au instalat în scaune își dorm somnul liniștit timp de patru ani până la viitoarele alegeri! Tineretul nostru nu are orizonturi, nu are perspective!

Plătim facturi, plătim datorii, plătim chiar și păcatele strămoșilor, în așa fel încât nouă nu ne mai rămâne mare lucru. La noi, apa e mai scumpă decât în București, gazul e mai scump decât în Spania, iar de curent, ce să mai vorbim!

Încotro ne ducem? Cât să mai așteptăm să fim și noi „în rând cu lumea”? Cum să facem ca să ieșim din acest șablon de „oraș unde se agață harta-n cui”? Oare atât a rămas din tot ce a fost demn, valoros, mândru și civilizat în nord-vestul României? Probabil posterității îi va rămâne în cele din urmă un oraș pustiu în care, în mijlocul centrului va trona grotesc cuiul primarului.

Autor, Mariana Ona

Foto: Gerald Mihail Manole