Până când să aștepți doar prune coapte? (autor, Gabriela Mich)

Era… mare. Soarele parcă i-ar fi fost vreun reflector, iar vântul – un profesor de dans. O privea uimit și nu înțelegea de ce doar el e singurul care o face. Chiar nimeni nu vedea ce spectacol se dă acolo, la o mică distanță de pământ și așa departe de cer? Avea o rugăciune mare și poate ajungea până acolo sus: să cadă, să nu se mai țină atât de tare, să fie a lui și cât de repede. Nici nu avea cum să ajungă prea sus cererea aceasta că deja întinse mâna, puțin mai sus, mai un pic, gata. A lui e! N-a vrut să fie de bunăvoie, atunci o să fie silită. O sorbea din priviri și când să o mânânce, aude:
– Las-o amu’, copile, că asta nu-i coaptă. Tăt pe dos ești. Numa’ prune care nu-s bune îți trebe?

Nu o vedea, dar era sigur că stătea cu o mână în șold și alta la tâmplă să vadă ce năzbâtii mai face copilu’. Și ce făcea greșit? Se bucura că i-a căzut în mână aur și tuturor li se părea că era de fapt balaur. Și pentru el aurul era acea prună mare, ce dansa în bătaia vântului, dar care nu era prea coaptă, dar lui tocmai așa îi plăcea și, după ce o mâncase, cu siguranță nu îi crescuseră urechi de măgar așa cum l-a amenințat tușa Angela toată primăvara.
– Copile, măgar te faci de mănânci prune necoapte. Da’ aieste-s bune? Nu-s acre? Și ia opre-te că mie mi le trebe coapte pentru palincă.

Încă de atunci, de la 5-6 ani, nu înțelegea de ce e mai important să fii Setilă decât Flâmânzilă. I se părea și lui că trăiește în vreun basm de-a lui Ion Creangă și că zilnic trebuie să se împrietenească cu cine știe ce personaj găsit pe drum, dar tot spera să ajungă la Împăratul Verde cu toți prietenii scăpați de orice boală. Până acum i-a ieșit, dar cu Prunilă, nici vorbă. Și avea doi în sat: mătușa Angela și vecina. Păzitoarele prunelor. Oricine putea să le mănânce, numai oamenii nu… Și cu siguranță nu atunci când nu erau 100% coapte. Mai păzeau ele multe: de lași totul la loc când pleci de acasă, de pregătești bucate pentru sărbători, de ți-ai spălat perdelele, de ții post și de exiști (deși, la câte a auzit ultima oară când a fost cu bunica în sat, ele te păzesc și când nu mai exiști ca totul să fie a la carte. Dacă ar fi găsit el cartea asta din care au învățat ele atâtea, sigur ar fi ascuns-o).

A copilărit în locul unde Cerul și pământul au fost mereu doar la o rugăciune distanță și a fost învățat că lucrurile trebuie făcute așa cum se fac. Nu i-a explicat nimeni de ce pruna e mai bună când e prea coaptă și moale și nu atunci când îi simți cu adevărat gustul sau de ce maioneza se taie dacă învârți în partea cealaltă, dar așa se făcea. A învățat singur și a schimbat multe legi nescrise.

Victoria copilăriei lui: să reușească să o ia din pom pe cea mai frumoasă, mare și acră dintre toate și să i se pară cea mai bună.
Victoria adolescenței: să fie cel mai popular din clasă.
Victoria de la anii mulți pe care îi are acum: să facă ce e corect, chiar și atunci când oamenii zic că nu-i bine. Un fel de vânătoarea prunelor necoapte din copilărie, dar dusă la alt nivel că doar a crescut și el (probabil).

A fost crescut diferit și poate nepregătit pentru tot ce avea să vină. Părinții i-au spus ce știau, dar când lumea asta a luat acceleratul și-a plecat, ei erau încă în CFR. Iar Antoine – un mic copil cu un picior în accelerat și altul în CFR, dorindu-și mereu să le amintească tuturor că ambele ar merge mai repede dacă ar fi legate (la fel cum făceau mătușa Angela și vecina când voiau să afle vreo bârfă). Oamenii nu comunică și asta l-a durut. A învățat pe propria piele că lucrurile se schimbă când rămâi tu cu tine și un pachet de mâncare trimis de ai tăi. Și nu a dat vina pe familie pentru asta ca nu cumva să îl facă Dănuța vreun f…. Oameni cu greutate în viața lui, nu glumă. Cred că de aceea nu mai are putere să care greutățile cu adevărat importante…

Nu a dat vina pe nimeni, pentru că știa că i-au oferit tot ce au avut mai bun: dreptatea de la tata, implicarea de la mama, ospitalitatea de la bunica, iar credința și încăpățânarea de la toți. A învățat multe de la ei, dar tot lui i-a revenit partea cea mai grea: să le pună împreună, cap la cap, și să meargă cu ele până la capăt. Și încă învață. Și să se descurce singur, și de ce oamenii nu mănâncă prunele alea bune care nu sunt așa coapte. După aproape 40 de ani de atunci, azi doar la asta îi stă capul. De ce oamenii așteaptă un moment potrivit și nu îl fac să fie? Despre asta e vorba până la urmă; pruna era doar o sursă de inspirație pentru meditația din acea dimineață, un fel de mărul lui Newton. De ce oamenii așteaptă, amână, reprogramează, în loc să facă ceva ACUM? Și așa, cu ceașca de cafea deja rece în mână, parcă-i trecea viața prin față: fiecare clipă în care i-a fost frică să își asume riscul, toate momentele când putea face ceva și n-a făcut, orice minut în care a ezitat cu simpla scuză spusă degajat Nu acum, nu-i momentul. Și toată lupta asta interioară de la pruna aia din coșul de fructe care, colac peste pupăză, mai e și coaptă. Ia, măcar așa nu are mătușa Angela ce să comenteze? Sau…..?

Are atâția ani și încă îi e frică să facă vreo surpriză dacă nu e vreo ocazie specială, să inițieze o conversație, să schimbe… Îi e frică de multe și așteaptă să se coacă pruna, să vină momentul și atunci va face, până atunci, nimic. Doar că de la atâta aștepare și el se teme că i se va tăia copacul sub care se ascunde pentru că nu dă rod și atunci se va izbi cu ochii de soare…. Gândul ăsta îl sperie, mai ia o gură de cafea și iese din casă. Uită haina. Se întoarce înapoi și abia acum pleacă. Se urcă în mașină.

Azi nu mai stă după prune coapte, nici după mătuși ce știu tot, nici după frica ce-l trage înapoi, nici după momentul potrivit! Azi stă după el, pentru prima dată după ceva timp! Stă după el și după TOȚI oamenii din viața lui. Azi nu se mai teme că îi deranjează, vrea să vorbească cu toți, să organizeze un târg caritabil chiar dacă nu e Crăciun și să nu mai aștepte până deseară să bea ciocolata aia caldă fără bezele. Știe că azi e momentul pentru o schimbare, pentru că doar pe azi îl are. Și ăsta e cel mai potrivit moment!

Gabriela MICH