„De când mă știu, niciodată n-a existat o toamnă mai punctuală decât anul acesta, de când mă știu n-a mai plouat atât de mult peste suflete și de când mă știu n-am mai simțit atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt. Oare unde încap atâtea sentimente? Mi se tot înghesuie în sufletul pustiu, dar ce vor face când nu vor mai avea loc? Vor da pe dinafară sau vor fugi de mine, precum fug eu pentru a scăpa de kilogramele în plus? Sau pur și simplu vor dispărea precum ai dispărut și tu?”
– Domnișoara Iordache, iar visați la Făt-Frumos? spuse reporterul care îi adresase tinerei Ana o întrebare la care nu primise de 5 minute niciun răspuns.
– Mă scuzați, nu v-am auzit, răspunse Ana ca trezită dintr-un somn adânc.
– Nu este niciun fel de problemă, am să repet.
– Vă rog.
– De ce nu vă afișați cu băiatul acela extraordinar despre care tot scrieți și vorbiți.
– Nu există niciun băiat în viața mea.
– Nu ne vindeți acadele.
Reporterii erau atât de nesăbuiți când venea vorba despre a afla ceva despre viața personală a cuiva, încât Ana tânără scriitoare de succes nu mai scăpă de ei niciunde. O tot urmăreau, îi puneau întrebări stupide și tot ei erau cei care modificau și născoceau alte răspunsuri decât cele date de ea.
– Dacă mă credeți bine, dacă nu, tot bine, oricum la ziar o să scrieți ce visați noaptea.
– Ce vreți să spuneți cu asta?
– Că am treabă, sunt așteptată și nu am timp să o tot lălăiesc cu dumneavoastră.
– Vrem să știm doar atât: De ce nu-l faceți cunoscut pe prinț?
– Pentru că, o să vreau mai întâi să vă prezint calul și după. răspunse scurt și tăios Ana.
– Ce glume bune aveți în dimineața aceasta.
– Le am tot timpul, doar că nu mi le irosesc.
– Îmi place că aveți tupeu, însă mi-ar plăcea să știu dacă calul e alb sau negru?
– Chiar sunteți sub orice critică. Ce parte din: ,, viața mea privată nu vă privește” nu ați înțeles? zise Ana apropiindu-se de mașină.
– Conversația noastră nu se încheie aici. spuse cel care-i ținuse piept Ani.
– Oh! Sunt sigură că nu. spune Ana răspicat, închizând portiera mașinii.
Afară era o vreme mohorâtă și fără pic de vlagă, iar furtunile din sufletul frumoasei Ana erau completarea perfectă a peisajului inocent, al unei tinere și nevinovate toamne. Nu o mai miră nimic, dar nu înțelege de ce toată lumea crede că există acel ,,prinț” în viața ei. Până și familia are aceeași părere ca și a presei, prietenii cred că este o prințesă ținută prizonieră în castelul de foc al prințului, colegii o tot tachinează că deși e mereu singură ziua, prințul o face fericită sub clar de lună și tot felul de aberații inutile, însă nimeni nu știe că ea este o biată prințesă izgonită din castel.
– Ați ascuns acest secret timp de 10 ani?
– Nu, sunt 12 ani, dar cine să mai țină seamă la câțiva ani efemeri?
– Ați rămas la fel de tupeistă și încăpățânată. rostise reporterul cu nonșalanță.
– Ce să vezi, cu dumneavoastră timpul nu a fost la fel de pașnic, poate să fi uitat eu dar când ne-am întâlnit ultima dată era toamnă, iar acum dacă mă uit la părul dumneavoastră, am impresia că sunt în Hymalaya și că ninge continuu. i-o tăie Ana fără ca măcar să aibă timp să respire.
– Sunteți cam irascibilă, duceți lipsa prințului și este de înțeles.
– Dacă o să continuați așa nu ajungem nicăieri, iar acest interviu nu e făcut cu scopul de a vedea cine are cele mai bune și picante replici, așa că voi continua eu de aici cu domnișoara Ana. interveni colega reporterului care păre că abia acum urma să îi zică Anei cele mai dure replici.
– De vis. rostise Ana ironic.
– Așadar ați iubit?
– Mai mult decât vă puteți imagina.
– Presupun că aveți regrete și suferiți din moment ce nu ați vrut timp de 12 ani să vorbiți despre despărțire.
– Ca să nu mai fiți nevoită să presupuneți lucruri am să vă lămuresc eu. Nu, nu de teama de a fi judecată sau și mai rău din dorința de a nu i se face cuiva milă de mine nu am spus nimic, ci din speranța ca în inima prințului va nutri un sentiment de a se întoarce.
– Ați mers pe varianta speranța moare ultima, înțeleg.
– Mda. Cam așa ceva. răspunse fără pic de vlagă Ana.
– Dar totuși să speri 12 ani că cineva își va schimba decizia este o dovadă de curaj și în același timp o putere enormă. Ce așteptare lungă! Cred că ați simțit că e sufletul dumneavoastră pereche.
– În primul rând simt și acum același lucru, iar în al doilea rând gândiți-vă că sunt mii de femei care deși sunt căsătorite, încă își așteaptă sufletul pereche. Aia numesc eu așteptare lungă.
– Vreți să spuneți că multe femei și mulți bărbați trăiesc iubiri de fațadă, așteptând ceva mai bun?
– Vreau să spun că așteptarea e dureroasă, însă gândul că nu mai ai pe cine aștepta e distrugător. Și nu știu dacă așteptarea are ca și rezultat ceva mai bun, dar sunt sigură că are o oază de liniște mult mai mare.
– De aceea l-ați așteptat atât de mult pe bărbatul acela, pentru că era o oază de liniște?
– Nu, l-am așteptat pentru că el era totul. Era și gălăgie și liniște, și soare și furtună și trist și vesel, și prinț și cerșetor, și iarnă și vară, dar mai presus de orice a fost dorul pe care l-am dorit dinainte de a-l cunoaște.
– Dar și dorul care..
– care… a durut cel mai mult.
– V-ați pierdut speranța că se va mai întoarce, presupun că acum iubiți din nou.
– Presupuneți atâtea chestii, însă puține sunt adevărate.
– Adică? Vreți să spuneți că timp de 12 ani ați rămas singură?
– Nu îmi mai puneți cuvinte în gură. Vreau să spun că speranța mea este pe zi ce trece mai mare și că iubirea nu-i precum se vede în filme, unul pleacă, altul vine. Iubirea e mai mult de atât și crede-ți-mă, a face sex cu un bărbat nu e definiția pe care eu i-o dau iubirii.
– Domnișoara Iordache, chiar credeți că acest bărbat merită atâtea sacrificii?
– Chiar credeți că aș face sacrificii pentru cineva care nu ar merita?
Diplomata doamnă reporter nu mai continuase acea discuție dorind să lase loc interpretărilor, cu toate că în adâncul sufletului ei, femeie fiind era extrem de curioasă să știe adevărul pur, fără umbre.
– Se pare că de data asta sunteți singură? Unde vă este bodyguardul ?
– Ana, colegul mea a..
– A renunțat în sfârșit la această meserie.
– A decedat.
– Îmi pare rău. răspunse Ana pe un ton scăzut, vrând să repare greșeala comisă.
– Și mie, el chiar te admira. Adora încăpățânarea ta și erai una dintre ,, vedetele” lui preferate. Unde mai pui că întotdeauna zicea că ai un mare potențial.
– Apreciez, păcat că nu mi-a spus-o chiar el, și eu nu sunt vedetă sunt scriitoare tocmai de aceea nu înțeleg de ce în toți acești ani v-ați ținut după mine?
– Am insistat eu, deoarece sunt mama prințului.
Ana împietrise, se îngălbenise la față și parcă-i paralizase limba, nu mai reușea să spună un cuvânt.
– Ana, eu știu că tu ai făcut tot posibilul ca să..
– Deci nu cred, asta e o glumă, unde-i camera ascunsă?
– Ana, nu este nicio glumă, el mi-a spus să nu o fac, dar am sperat că va fi totul bine.
– Eu știu când am spus că speranța moare ultima, dar nu și când vine vorba de a teroriza un om, cum ați făcut voi toți anii aceștia cu mine. Unde mergeam același subiect și din nou același prinț rătăcit pus în prim plan.
– Știu, tocmai de aceea vreau să mă ierți.
– Roagă-te să te ierte Cel de Sus, cine-s eu să te iert?
– Am văzut că la numele autorului, cărților tale apare și un al doilea nume. Te-ai căsătorit?
– Da.
– Felicitări!
Se lăsă brusc tăcerea, dar apoi cu o greutate nemăsurabilă, Ana întrebă:
– Dar el?
– Ana el..
– Bunica, bunica ce mă bucur că ai venit tu să mă iei de la grădiniță. le întrerupse o fetiță în jur de vreo 5 ani.
Ana înțelesese și singură nu mai era nevoie de nicio explicație, fiindcă pe ziua de astăzi erau oricum și prea multe, mai multe decât putea duce. Până la urmă prințul are o prințesă și un înger de fetiță care-i este leită. Ochii aceea i-ar recunoaște dintr-o mie pentru că i-au fost oglinda prin care s-a văzut cel mai frumos posibil.
– Ana, bunica i-a un interviu acum, așteptă-mă la mașină, te rog.
– Scuze, Ana e mereu dornică de atenție și uită de conjuncturile în care se află.
– De ce a numit-o așa?
– Asta a fost ultima lui dorință pe patul de moarte, după ce a aflat că o să aibă o fată.
– Poftim? rostise Ana șocată.
– Ana, interviul e pe sfârșite, te-aș ruga să te gândești la Prințul care ți-a fermecat viața și să spui primele cuvinte care-ți vin în minte.
– Plouă deasupra tuturor, deasupra mea plouă cu dor.
Cimitirul era atât de pustiu încât nici ciorilor nu le mai făcea plăcere să-l frecventeze, unde m-ai pui că poarta nu mai fusese deschisă de mai bine de un deceniu, oamenii parcă au uitat de cei cărora le promiteau cândva eternitate sau au devenit cu toții o eternitate, și totuși o voce blândă se auzi domol la capătul cimitirului, lângă un cireș care știa mai multe basme decât a scris Hans Christian Andersen:
– Mama, eu n-am citit nicio poveste în care prințul moare. spusese sigur pe el un băiețel cu părul negru precum pana corbului și ochii de un albastru regal.
– Acest prinț a fost diferit. răspunse Ana absentă.
– Mama, știi de ce sunt eu curios?
Fără a-i da timp Anei să îl întrebe despre curiozitatea sa, care sigur era una bizară și care o va lăsa fără cuvinte, băiețelul rostise:
– Sunt curios ce i-ar spune prințesa dacă ar fi aici.
– I-ar spune că deși acest univers e plin de prinți, ea îl va iubi întotdeauna doar pe el, pentru că a fost diferit.
Ioana TRIFOI
Sursă foto: https://ploaie.weebly.com/
Adaugă comentariu