PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei
dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă,
mușcând din odihna apelor.
Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui
Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.
Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață.
Brusc, frigul se tămăduise de el însuși, nemaiavând
nicio putere.
Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii
iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot
de lumină.
Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta
semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o
ploaie mult așteptată peste pământul însetat
buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar
undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic
nu mai ocolește întunericul.
Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă
zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în
nesomn.

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea
s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre
ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis
dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se
risipească toate umbrele.

În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare.
O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag.
Totul ar fi curat și alb,iar peste tulburările
noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în care
Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia
și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.

Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul
aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se
poate privi are numele chipului Tău.

Antonia Luiza DUBOVICI