ORGOLIUL
Strigă de parcă ea ar fi în centrul atenției mereu, și de parcă lumea vorbește doar despre ea
Da, totul e despre ea, e bine sa creadă asta
Pentru că dacă s-ar trezi cineva dintr-o dată să spună de fapt că e foarte frustrată și lipsită în totalitate de iubire și afecțiune
Probabil ar tăcea, ar tăcea pentru o perioadă, dar nu s-ar vindeca de boală aceasta
Decât dacă vrea
Decât dacă vorbește…
Sincer despre problemele ei
Dar nu are cu cine
Nu are cui
Așa că tot ce face e să-și transforme furia în mai multă frustrare și ură de împărtășit celorlați
ȘI, CULMEA?! SE SIMTE BINE când îi RĂNEȘTE pe ceilalți
Dar nu pentru mult timp
căci,
dacă
va continua să fie o mică „scorpie”
va ajunge la o limită
pe care, dacă o va încălca
Va izbucni
***
MICUȚA
micuța ale aude de la grădiniță că „să fii adolescent, înseamnă sa fii fericit, mereu”
așa că, ea tot ceea ce face este să aștepte cu NERĂBDARE să ajungă la 16-17 ani
de parcă viața atunci, ar fi doar o grădină în mijlocul unui vulcan, care a murit de foarte mult timp
de parcă nu ar fi inundată grădina pe neașteptate de lava proaspătă care curge ca râul
care pe neașteptate îți frige mâinile ce udau rădăcinile împlântate în vulcan
totuși, lava așa cum vine, și pleacă
DAR ceea ce lasă în urmă e DUREROS
răni deschise, răni ce sângerează și foarte, dar foarte greu se transformă în cicatrici
care, mai pe urmă, îți reamintesc toată viața dorința ta stupidă de a crește
de a fi adolescent FERICIT
de a crea o grădină ce mai apoi va fi distrusă
îți spun eu, micuțo, nu vrei să crești
nu vrei să ai parte de erupțiile neașteptate ale vulcanului în care locuiești
pentru că cel puțin o data te vei arde, foarte brutal
și atunci îți vei da seama
că
să fii adolescent FERICIT
e ușor de spus
dar greu de demonstrat în fața lumii
***
FARUL
Frica de a trăi
Mă gândesc că sunt într-un vis, atât de frumos visez
Inspir toată dragostea de care aș avea nevoie
Tot nu-mi este suficient
Pentru a-mi alimenta sufletul rămas pustiu
Lumea prin ochii mei, poate că e diferită, complexă, poate chiar neînțeleasă
Visez prea mult la povești de iubire imposibile
Sunt mult prea vie pentru această lume
Eu vreau să strig că vreau să cânt
Dar spectatorii mei sunt surzi, poate chiar muți
Eu strig la fețe fără vlagă, căci nu m-aude nimeni
Și fredonez doar pentru mine, dorința de-a fugi
Departe, sus, la marea albastră
La farul ce a asistat în atâtea veacuri mulțimea de suflete ce strigau după ajutor
Și câteodată îmi apare-n minte puterea mea de-a-i ajuta pe ceilalți din jur…
Doar că eu nu am glas și „vorbesc” prin codul Morse
Ceea ce poate mi-ar fi imposibil de a crea minuni
Frica de a trăi
M-apasă atât de mult, căci eu sunt atât de vie
Și ceilalți înghețați
Mi-aș dori nespus, farul să-l descopăr
Să dau drumul farului, să lumineze marea
Dar neprihănitul far în valuri m-a adus
Alexia BOICIUC
clasa a XI-a F
CNDV
Foto: Brîndușa Oanța
Adaugă comentariu