PoetikS: Hajnalka CUTH

Apus fierbinte

Un apus fierbinte m-a scos din obișnuința zilelor
M-a dus cu gândul la tine,
O ploaie caldă în miez de noapte a șters apoi amintirea ta
A rămas doar goliciunea sufletului meu timid
Existența mea trecătoare înseamnă prea puțin în oceanul de oglinzi
Viața se reflectă departe de ceea ce este
Când te recunoști în ea, ai riduri tinere şi cicatrici
Întrebări mai puține și prieteni doar unul.

Zilele curg în mine și eu trec cu nopțile
Zâmbesc când văd prima stea
Și plâng când nu e luna pe mare
Inima locului mă fură, mă duce departe
Acolo unde rozul nu e culoare
E un stil de viață,
Iar galbenul râde mereu
Verdele dansează cu frunzele
Eu mă pierd în albastru.

Dau liniștea mai tare

orașul doarme uneori
chiar dacă felinarele mai ard în voia lor,
iarna domnește pe străzi cu dale pierdute,
iubirea mai plutește în case ațipite,
se mai alintă timid iubiți în șoaptă.

năruite povești îmi spun aceste ziduri
ale orașului meu natal mult îndrăgit
ce m-a crescut să cred în balade
în adevăruri nescrise,
știute doar de străbuni prea înțelepți.

dau liniștea mai tare, să mai aud
vorbele ce se scurg în uitare,
istoria ștearsă, răsucită-n feluri multiple
a dezbinat întregul unui neam primordial,
dacă pietrele ar vorbi, noi am tăcea…

m-am rătăcit ca apoi să mă regăsesc
aici unde am ales să mă nasc încă o dată,
verdele din suflet nu ai cum să-l ștergi
chiar dacă albul îngheață florile scăldate-n țărână bună
sămânța veșnic răzbate, sărută lumina,
împodobește ramurile râului
cu petale de iubire, ce mereu aduc primăvara!

dau liniștea mai tare, și culeg raze pentru zile gri
să le împart celor ce nu se văd în adevăr,
au frumusețea acoperită cu măști infinite
cu doctrine, învățături false, culori moarte,

dau liniștea mai tare, aduc divinul mai aproape
păstrez ce a mai rămas din adevărul Tău!

În mijlocul iernii

încă miroase a copilărie pe strada mea
felinarele plâng, iar lumina curge până pe cealaltă jumătate de drum,
oamenii stau în casele lor cu geamuri prea înalte
prin care văd prea puțin,
visurile stau suspendate,
unele chiar închise în dulapul din dormitor.

muritorii acum sunt surzi la suferință,
în loc de suflet le ține căldură o țigară
toți trăiesc în iluzia așa numită viață,
dar sunt lipsiți de orice însuflețire
de ceva timp doar orgoliul le dă direcția,
fă un pas înainte, la stânga, la dreapta…

în mijlocul iernii în mine zace o primăvară adormită
stau pe marginea cerului și privesc în depărtare apusul cald,
ascult oftatul tăinuit din subconștientul omenirii
ce se ridică peste casele înzăpezite de viață
stau, privesc la dreapta, la stânga, înainte.

Cuth Hajnalka