nu sunt pierdută
nu sunt pierdută pentru că știu unde sunt
imaginându-mi oameni fără chip
într-un oraș ascuns
într-o cameră grea de umbre
desenându-și unii altora ochii nasul gura urechile
cuvintele
spre ultimul apeduct al verii
vara am acest sentiment inexplicabil să mă întorc la livada
mea de fantome în gura soarelui pe valea sălciilor locul de
naștere al ochilor mei ochii sunt cheia asemănării cu toate
din jur pomii și ierburile și vietăți mișunând neîntrerupt
vă spun toată copilăria am trăit un film mut cu mimica
dezacordată
mă pregăteam să țin de imagini să întind lujeri spre alte
vremi vorbeam puțin să nu risipesc cuvinte
alergam atât cât să uit că trece amiaza și umbrele își
faceau loc în jur peste tot uneori o urmăream pe bunica
(și ochii mi se umpleau de ea) spoind casa cu lut mieriu pe care
îl căra cu găleata dintr-o ascunzătoare aflată la buza
livezii mele de fantome și ele brusc luau ființă pe peretele
casei de-ndată ce era spoit asta făcea să fie spectaculară
acea locuire cu livadă de fantome cuminți
îmi văd viața alergând mereu acolo
fantomele se coceau bine până mă întorceam la oraș
și-mi curățam sandalele de noroiul albastru
mai mult nu am decât am avut așa că înot în lanuri de clipe
arunc cununi de sânzâiene pe acoperișul lumii
mă prefac că nu mă întreb unde a plecat acel timp
în unele dimineți ca aceasta
când sunt doar jumătate aici
păsările ciuguleau cerul de afară și din casă
în fiecare an haite de animale
au fugit din livada hipnotică în fiecare an după aceea am văzut
ferestrele deformându-se și crăpându-se
casa micșorându-se păsările ciuguleau cerul de afară și din casă
soarele cădea ca un măr copt peste acel pământ al nimănui
umbre lungi ieșeau din livadă prin tot universul meu
și se țineau de mâinile propriilor oase apoi se
aprindeau într-un foc nearzător
cenușa se împrăștia până la marginea ploii
oh dacă aș putea aș desface placa asta cusută
peste gura mea să vorbesc cu voi așa cum vorbeam
fantomelor
memoria perforează corpul în mai multe locuri
din interiorul cărții mă pot uita la carnea fragedă a inocenței
ca într-o operă incompletă
mi-a crescut numărul la pantofi și hainele au câteva numere
în plus nu voi ațâța niciodată un orizont care știe să mă
vadă dar urăsc temperatura la care se aprinde hârtia
cad peste mine secunde noi
la câțiva ani după poemul
despre câinele fictiv cum stătea el în genunchi
pe gheața neagră mă întreb
dacă nu închizi ușa unei poezii
cum poți dormi
cineva oricine
ar putea privi înăuntru
cineva fără pleoape
măsor teancul de foi/ sprâncene arcuite
totul e vedere în capul minții
fictivul naște realul sau ce va fi
fața mea e în altă parte
nu-mi imaginez nicio pantomimă
nicio asemănare cu tot trecutul în viitor
când mi-am văzut propriul nume scris de mână
am închis cartea
noaptea cade și cade frunza ideii
peste linie peste linie mai jos
linia mai multe linii
nu sunt tăieturi lipsite de dramatism
toate liniile pornesc dintr-un punct accentuat
ascuțit gri iscând un tunet al ultimului gând
mintea recunoaște formele
până la somn
după care nimeni nu știe
ce se întâmplă
minutarul gonește în jurul orelor
nu este ceasul tău bătând într-o gaură de aer
în mijlocul unei camere
când ne uităm unul la celălalt
înțeleg că timpul e puterea
aș vrea să mă simt în mine
și nu trecând de mine. linie și punct
liniile peste care am trecut
am trimis o jumătate din mine afară
picioarele mi s-au dezlegat apoi ochii
căutând un răspuns la tăcere
aș putea spune că n-a trecut nicio oră de când am început
căutarea și tăcerea a și făcut pui moi
jur că mă pot vedea în interiorul burții sale
(selecție din volumul „nu m-ai scos din coasta ta/ non mi hai tirato dalla tua costola”, Editura Grinta, 2023 )
Nota redacției: Volumul doamnei Rodica Brad Păuna, „nu m-ai scos din coasta ta/ non mi hai tirato dalla tua costola”, a fost distins cu Premiul Editurii Valea Verde la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet.
Adaugă comentariu