POEZIE – Erai tânăr și visător (Antonia Luiza Dubovici)

Jumătatea mea deszăpezită

ne lăsăm dragostea să ne soarbă în aglomerație,
ne desprindem de umbre,
în metrouri,
pe străzi.
Suntem tandri și sfidători pe unde rătăcim,
pe unde lăsăm
un colț de lumină și câteva bucățele de pâine
nimeni nu va veni în urma noastră să ne stingă
rănile.

O parte din trupul meu este
crestat în marginea oglinzii.
Ochii tăi mă văd
până unde coboară întunericul,
până unde zăpada atinge
acea goliciune adâncă de care se prind cuvintele
și vidul acestei
vieți.

Dar eu pornesc pe acest drum lung
îți întind mâna în singurătate
îți întind frigul
și ploaia,
ca într-o promisiune sfântă.

Fotografie

Erai tânăr și visător.
Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.
Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde,
ca o picătură de soare
îmblânzind
străzile pustii din oraș.
Nimic rău în ochii tăi calzi,
nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol,
cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă
întărită
prin legături metalice
într-un moment
care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții.
Îmi amintesc că te rugai
singur pe drumul tău
ocolind cele mai comune
cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur
nici îndoliat.
Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul
unde râurile
se opresc.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.
Pui capul pe o pernă care cade într-un vis
îmbrățișând lumină
iar eu
te visez cum uzi florile
și zâmbești.
Nu spui nimic,
ești desculț în zăpadă
îndurând frumusețea care
pălește-n gândul meu.

Antonia Zavalic

sursă foto: internet