Actualitate Cultură Editorial

Prețul libertății (autor, Oana Țînțaș)

image_printPrinteaza
prof. Oana Țînțaș

Nu știu să-l definesc. Nu știu cum treceau zilele până venea acasă. Simt doar fericirea de-a fi la tata în brațe. Senzația de pace, de acasă pe care mi-o dădea. Nimicurile pe care le vorbeam cu el în neștire. Sau tăcerea. Mâncatul la el în brațe. Cred că așa dor îmi era să vină acasă, încât atunci când îl vedeam nu mă mai puteam desprinde de el. Eram imaginea lui în miniatură, tunsă băiețește, gălăgioasă și curajoasă, cu vorbele la mine, „fata lu’ tata”. Deși își dorise toată viața băieți, declara că nu m-ar da pe 100. Aveam un limbaj secret parcă, o conexiune neînțeleasă, dar pentru noi foarte clară. Toți copiii sunt întrebați tâmp: „Pe cine iubești mai mult?”. Cu riscul de-a o supăra pe mama, dădeam la vârste fragede același răspuns, cu voce: „pe tata, da’ să nu-i spuneți la mama”. Răspunsul a devenit unul interior mai apoi, dar a rămas același vreme foarte îndelungată.

Toți îl strigau Dan. Mulți ani am crezut că ăsta-i era prenumele. Numele lui era un derivat al acestuia. Un diminutiv. Era inginer. Agronom? Zootehnist? Eram foarte confuză. Nu știam clar ce face, că era calificat în creșterea animalelor, dar măsura terenurile țăranilor. Naveta fiind prea lungă, stătea într-un sat în timpul săptămânii și venea în week-end acasă. „Trăiți, domn’ inginer!”, reverențios îl mai saluta lumea… alți domni înclinau capul și-și ridicau pălăriile. Mama era asistentă de farmacie, dar și ei i se adresau la fel de respectuos „doamna farmacistă”. Ea frumoasă, el rebel.

Așadar, când tata venea acasă, îi săream de gât, încă de la ușă și nu mă desprindeam de el. Mânca cu mine în poală, îi ciuguleam din farfurie. Când se lua curentul și stăteam toți adunați în jurul mesei, zărindu-ne sub lumina difuză a lămpii cu petrol, tata îmi curăța semințe de floarea-soarelui și mi le aduna în grămăjoare. Mă uitam fascinată la fiecare mișcare de la pungă la gură și apoi la grămada care creștea prea încet. Mă sileam să am răbdare, să aștept să se strângă mai multe. Îmi umpleam gura cu semințe și apoi începeam din nou așteptarea. El nu mânca nimic.

Mă pregăteam alături de el de bărbierit. Avea cremă în tub, ca pasta de dinți. Își punea puțină în palmă și apoi cu pămătuful umezit, făcea o barbă de spumă peste barba lui. Era ca un Moș Crăciun. Și eu voiam barbă de spumă. Și o căpătam. Făcută cu același pămătuf. Ne poziționam la oglindă, cot la cot, și ne bărbieream. Eu primeam o „lamă fără lamă” și luam evident doar spuma. Dar imitam absolut toate strâmbăturile lui când se străduia să parcurgă toate cutele feței. La final ne limpezeam cu zgomot și urma o soluție ce mirosea înțepător, dar plăcut. Mă dădeam și eu, dar nu pricepeam de ce-l ustură pe el așa tare. Că pe mine nu mă durea deloc. Lui îi mai curgea sânge. Mie niciodată. Ciudat…

Și azi tata crede că am părul des și frumos datorită lui. Avea obsesia căderii părului și pentru că-i semănam leit, îi intrase în cap că voi cheli și eu. Mă ducea la frizer, în C.I.L., și un nene mustăcios mă tundea extrem de scurt, băiețește. Plângeam și fața mi se făcea un amalgam de păr care-mi rămânea lipit din cauza lacrimilor. Îmi pipăiam capul și eram extrem de descumpănită de felul în care arătam. Drumul înapoi spre casă nu îl mai parcurgeam ținându-ne de mână, ci mergând îmbufnată și scăldată de lacrimi de crocodil. Protestam că sora mea are voie să-și crească părul și eu nu. La toate văicărelile mele, el răspundea scurt: „Ea nu seamănă cu mine. Lasă, dragu’ tatii, că mi-i mulțumi când vei fi mare.” Evident, nu-i mulțumesc. O aberație. Aveam păr bun de mică. Nu mi l-a îndesat el cu tunsorile rușinoase de băiat. Asta i-a mers până într-un an, când am refuzat să mă las dusă la frizer. Pe sus nu mă putea lua că răcneam și auzea toată strada, de târât de-o halipă nici pe atâta, că mă zbăteam ca o posedată. Așa că a renunțat, suspinând și căinându-se că voi cheli ca el.

Îi plăcea muzica populară și făcea pe dirijorul dând frenetic din mâini și cântând în același timp. Îl imitam. Imitam pe toată lumea. Tineri, bătrâni, actori, cunoscuți, fără discriminare. Tare-mi plăcea să fiu centrul atenției. Sora mea mi-a spus odată că se simțea invizibilă în preajma mea.

Duminicile erau decupate după un șablon. Dimineața mă trezeam învăluită de miresmele ce veneau dinspre bucătărie. Prăjituri, supe, ciorbe cu multe verdețuri, că așa-i plăcea lui. Friptură pe care el o pregătea cel mai bine, încins cu șorț de bucătar. Mirodenii, ierburi din nou, usturoi, vin, toate emanând mirosuri colorate. Clinchet de farfurii și pahare la amiază, râsete, povești, apoi vasele spălate cu zgomot la chiuvetă. Momentul urât de mine toată copilăria era legat de meciul de fotbal, de vacarmul insuportabil pentru mine, făcut de comentatorii care anunțau „cine-i la balon”. Ce stupid mi se părea să-i spui mingii de fotbal „balon”! Nu aveam voie să râdem, să facem gălăgie pentru că se risipea vraja și magia meciului. Era complet absorbit și mie mi se instala o senzație ciudată în stomac pe care o resimt și acum, ori de câte ori aud un comentator sportiv. N-am luat niciodată bătaie de la tata. Amenința cu șlapul în vânt, ne mai croia peste plapumă, dar nu simțeam nimic. Râdeam. Asta se întâmpla seara, când refuzam cu sora mea, să ne domolim. Ne certam, ne băteam, urlam și doar șlapul fluturat ne putea potoli. Copilărie în toată regula. Cu mamă, tată, soră, cu prieteni și mese, jocuri, râsete, glume, viață adevărată. Eram în clasa a IV-a.

Cam pe atunci am început să recunosc respirația îmbibată de aburii alcoolului. Nu-mi plăcea. Îmi crea repulsie instant. Și venea mereu din partea tatei. La vârsta asta nu-i mai stăteam în brațe, nu mai eram centrul universului său. Altceva îi capta atenția. Era mereu irascibil, nervos și căuta motive de harță. Nimic nu-i mai era pe plac. Refuza să mai vină cu noi în excursiile săptămânale la Muzeul Satului ori pe malul Izei, locuri de relaxare pentru mai toată lumea pe atunci. Prefera să rămână acasă, să stea pe balcon și să privească pierdut în zare. Am aflat mai apoi că privea țintit, nu pierdut, către ceva nou, interzis, acel „altceva” care-i captase atenția.

Zilele senine erau încheiate. Senzația mea de gol în stomac, de spaimă erau permanente. Ora 16 era simțită organic. Nu aveam nevoie de ceas. Începeau să mă doară toate. O panică de necontrolat se instala. Tot ce depășea 16.30 era agonie. Știam că vine doar târziu, duhnind a băuturi amestecate și a tutun, scrâșnind din dinți și violent. Agresivitatea i-a crescut în timp, furia, nevoia de a lovi, de a înspăimânta, de a sparge, de a distruge. Trei suflete sufereau la unison, se temeau, plângeau și își frângeau mâinile. Mama și fetele, neputincioase în fața unui monstru. A doua zi după beție era plin de remușcări, promitea că a fost ultima dată, că nu mai face pentru nimic în lume. Era momentul mamei să preia puterea. Sau al meu. Când îi aruncam vorbe grele direct în obrazul pe care-l iubeam, pe care-l bărbierisem toată copilăria. Se căia, îmi cerea iertare. Voiam să-l cred. Îl credeam. Speram. Mă rugam. După o săptămână, cam atât îl ținea până să o ia de la capăt, reîncepea calvarul.

Ceasul interior îmi bătea mereu ora 16. Zi după zi. An după an. Mirosul alcoolului nu mă mai părăsea. Mi se infiltrase în creier, îmi stăruia în toți porii. Vorbele deșănțate, injuriile, jignirile, blestemele, trivialitatea m-au scos forțat din copilărie. „Jocurile au stat” pentru mine. Doar două prietene bune mă vizitau. Ele știau ce trăiesc. Pentru restul lumii, eram un copil ca oricare altul, cu teme, jocuri și năzbâtii. Pentru cei ce aveau ochi să vadă, lumina îmi dispăruse din privire, inocența abandonase sufletul meu pustiit. Somatizam. Durerea îmi locuia ființa. Mi-o cotropea. Eram un copil cu suflet hăituit. De om mare, epuizat. Mă imaginam cuprinzând nemărginirea, atingând ramurile cioturoase, zburând razant pe lângă inflorescențele cireșilor, uitând de lumea reală. Încercam să evadez, să uit că-mi târam picioarele obosite, că-mi plecam capul epuizat de gânduri și țipete. Să uit că nimicnicia umană mă doborâse, mă spulberase, măcinându-mi sufletul. Mă vedeam plutind, visând libertatea, ridicându-mă deasupra tuturor. Privind mereu deasupra.

În lumea reală însă, coșmarul nu se oprea. Nu mai aveam duminici cu un tată iubitor, încins cu șorț, gătind friptură. Acum era îmbibat în alcool și duhnea a tutun. Și arunca friptura în tavan, mânca grobian, cu sosurile și toată zemuiala scurgându-i-se pe față. Tacâmurile nu-i erau de folos. Mânca doar cu mâinile, împroșcând în toate părțile, bătând cu pumnul în masă, amenințând. Într-o seară, când noi eram în toiul unei curățenii generale, cu covorul greu, curat, bătut, rulat, a decis că cel mai nimerit ar fi să-l arunce de pe balcon. Așa a făcut. De două ori am cărat toate covorul în casă, până la etajul doi. A treia oară, rușinată, mama a rugat-o pe vecina de la parter să ni-l țină la ea în casă până a doua zi.

Rușine. M-a acoperit de rușine. O zi infernală a fost cea în care a spart prin casă: telefon, dulap, trântea cu sticla în masă creând semicercuri în lemnul de stejar. Urme vizibile ale invizibilului monstruos petrecut. Atunci am fugit de acasă. Așa cum eram îmbrăcate. Am dormit la Buni. A doua zi, am apărut la școală cu mama de mână, care, înlăcrimată, îi explica tovarășei învățătoare de ce nu am uniformă. Știu că m-a privit blând și m-a împins ușor în clasă în timp ce ele vorbeau pe coridor. Rușine am simțit când toate privirile echipate în uniforma regulamentară s-au ațintit asupra mea. Oare știau cu toții ce pătimisem? Pesemne știau. Cu siguranță ghiciseră. Era totul scris pe fața mea desfigurată de nesomn, de spaimă.

Cum poți dori ca omul pe care l-ai iubit cel mai mult pe lume să moară? Ce resorturi s-au declanșat amarnic încât să simt că pământul nu ne mai poate curpinde pe amândoi? Unde s-a dus iubirea lui? Grija pentru noi? Ce anume poate determina o schimbare atât de cumplită?

Aveam admitere pentru liceu. Nu învățam acasă. Că nu era cu putință. Aveam atacuri de panică. Nu puteam respira. Oniricul coșmaresc era realitatea mea de zi cu zi.

Violența ajunsese la cote maxime. Mama avea obrazul vânăt. Copilul care ședea în brațele tatălui așteptând grămăjoarele de semințe, care se bărbierea în oglindă ca o reflexie a lui, care-l venera și-i sărea de gât de cum intra în casă, copilul acela devenise un adolsecent furibund, căruia i se activase un singur instinct. De protecție a mamei. Rolurile erau inversate, îmi asumasem poziția asta de nevoie. Îmi amintesc că i-am prins hainele în dreptul pieptului, și l-am azvârlit în ușă, care s-a zguduit sub impactul loviturii. N-am să uit niciodată privirea lui injectată, furioasă, șocul că eu, „puiul tatii”, îl atacam cu atâta ură. La scurt timp a părăsit casa, însoțit de jandarmi. Dulapurile i-au rămas goale. Ca sufletul meu. Ceva s-a rupt atunci definitiv în mine. Noaptea aceea, prima în care n-am știut cum să ne purtăm, dacă să îndrăznim să dormim, a fost una în care n-am știut cum să ne primim libertatea. Ne uitam una la alta și ne întrebam: „E real? Am scăpat? Am scăpat de el cu adevărat?”. N-am dormit. Nu ne-am liniștit. Mult timp după aceea. Nici nu eram învățate cu liniștea. Venea după atâția ani de chin, încât nu recunoșteam ce e.

Până la urmă, a avut el grijă să nu cunoaștem liniștea cu adevărat. S-a mutat la noi în bloc, în balconul la care privea dus pe gânduri, găsindu-și noua iubire la doi pași de noi.

Rușinea am îndurat-o mai departe. Mama, furia. Așa s-au scurs anii. Din când în când mă întreba în ce clasă sunt, câți ani am. Mai apoi în ce an sunt la facultate.

Traumele te însoțesc peste tot. Durerea se estompează, viața curge, și ți se pare că ai lăsat totul în urmă, că ți-a trecut, că te-ai vindecat. Psihologii știu mai bine. Că trebuie să ierți. Să vindeci copilul din tine, care n-a avut nicio vină, care-i speriat și rănit și care nu te lasă să evoluezi cu adevărat. Frumoase vorbe. Înțelepte. Complet abstracte pentru mine. Noaptea libertății mele a însemnat și abandonul. Senzație care m-a paralizat toată viața. Dezrădăcinarea, lipsa de apartenență la ceva ce ai iubit și apoi ai urât în egală măsură. Iubirea ca abuz.

Trecând pe stradă am auzit dintr-o casă un strigăt de femeie: „Nu mai da!” și visceral am devenit femeia. Înspăimântată. Transportată în timp, într-o copilărie zbuciumată. A nimănui. Nevăzută și neauzită în vacarmul oamenilor mari. Abandonată.

Oana ȚÎNȚAȘ

oferta-wise

5 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Lasă un răspuns la Rodica Gheorghiu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Trist,foarte trist, o viata care se îndrepta spre ideal, oprită din drumul ei de aburii alcoolului. Cu mult talent si mai mult curaj ne este prezentată o dramă, o dramă umană, care, daca nu s-ar fi întâmplat, viata eroinei ar fi fost numai fericire, asa cum a fost la inceputuri! Parca, mie imi vine sa regret, sa compatimesc, sa cred ca nu a fost povestirea reală, ca totul este o ficțiune si atunci m-as bucura! Povestea, scrisă pe înțelesul tuturor, atrage cititorul, îl face să trăiască sa se afunde în noianul amintirilor sale, sa judece, daca nu cumva si el a procedat gresit, daca nu a provocat regrete, asa cum reieșe din scrierea citită! Ce m-a provocat mult, este ca regretele au fost scoase la iveală, dar nu s-a vorbit despre ură, ura împotriva unuia dintre părinți, care la un moment dat a pornit un calvar in propria-i viata de familie.
    Cred ca sunt autentice cele scrise, sunt fraze educative, un exemplu ce ar putea sa traga multe semnale de alarma, viata uneori trece si prin asemenea imprejurari, triste, condamnabile, care nu sunt de urmat!

  • Cred ca in viața mea nu am citit ceva atât de curajos. Oana, îți mulțumesc, deși îmi vine sa vomit de la senzația reactivata in stomac. Am trăit și eu aceste spaime in fosta mea căsnicie. Aceasta este viața multor copii și femei in Sighet și in România. Inca se mătură sub covor. Până grămada de mizerie va fi așa de mare încât nu va mai putea trece neobservată. Rise and Shine!

  • Atât de frumos scris încât nu pot să cred că nu e și real… Frumos, din pdv literar fiindcă o astfel de „frumusețe” nu cred că ar fi bucuria cuiva. Mai scrie Oana, fiindcă ai peniță bună bună. E extrem de tristă povestea ta dar, cât de adevărată… Pentru mulți… Te îmbrățișez pentru că ți-ai tăiat din suflet… Simt asta❤️😔🤗

    • E cu adevărat povestea multora dintre noi, însă nu oricine are curajul și poate să scrie povestea într-un mod atât de palpabil și de răsunător în sufletul cititorilor, așa cum ai reușit tu! Felicitări!

oferta-wise