Lângă celula 74, la etajul doi al Muzeului Memorial din Sighet, (dedicată rezistenței maramureșene în general și „lotului Vișovan” în special) se află o celulă mică (identică cu majoritatea celulelor din clădire), destinată normal unei singure persoane, celula 72. Aceasta a fost prima celulă a lui Aurel Vișovan din cei 16 ani lungi de detenție comunistă… Să-l lăsăm să-și depene amintirile de atunci, împletite cu dureroase reflecții peste timp.
„În toamna anului 1948 am fost adus de la Securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem … Doamne ajută-mă!
Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele. Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii, de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau – de nu ştiu unde – o listă cu nume şi date exacte?! N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!
Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez „Sfântă tinereţe legionară”!… Simțeam că-mi cresc puterile … La un moment dat ajung la versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“ Înviorat, mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…” Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine. Trecând prin „pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.
Iată-mă ajuns în „mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând: „O, Doamne, unde eşti?” „De ce n-aprinzi minuni cereşti?” „O, Doamne, unde eşti?”. . . Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: „M-am rugat! M-am rugat!” . . . La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecție.
Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al … anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci – şi poate mai mult acum – era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti – cu puţine excepţii – nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)
Dar Piteștiul era încă departe… în august 1948, Aurel Vișovan avea încă moralul foarte bun (deși fusese bătut crunt la Securitate de către Stern și ai lui) și după 3 luni în celule separate (câte unul sau câte doi) din noiembrie tinerii deținuti vor fi grupați toți 18 în celula 74, ceea ce le va produce o mare bucurie. Împreună se vor ruga, vor cânta, vor ține conferințe improvizate pe diverse teme… și câteodată se vor juca (ca niște copii ce erau majoritatea dintre ei), asta a fost perioada frumoasă a detenției de la Sighet, vor îndura frigul, foamea și privațiunile cu seninătate tinerească. Și cu o dragoste profundă între tinerii camarazi care a rezistat temnițelor și trecerii timpului și o regăsim și azi, după 70 de ani…
Preot prof. Marius VIȘOVAN
Placute si Triste Amintiri.
Calatoresc acuma in trecut, cu singurul mijloc posibil : imaginatia. Ma vad intr-o sala de curs de la „Liceul Dragos Voda”, an scolar 1947/1948, audiind o lectie de chimie. Prin fata noastra se plimba domnul profesor Aurel Visovan, cu explicatii orale si inscrisuri pe tabla, intr-o atmosfera deosebit de placuta, plina de disciplina, intelegere si respect, asa cum se desfasurau aceste ore de chimie. Distanta dintre banci si catedra parca nu exista, iar insusirea cunostintelor nu se simtea ca obligativitate de lectie, ci ca ceva util, de insusit, cu placere; nici nu asteptai soneria, cand ea se auzea si incheia o ora de placuta activitate, care inca o mai purtai cu tine sentimental. Acesta era domnul profesor Aurel Visovan, iubit de toti elevi, exceptie facand, probabil, periferiile scolare gri; curatetea poate nu este nicairi deplina.
Dupa ani multi, peste timp, cand am scapat, formal, de terorea comunista, vizionand Memorialul Sighet, pe atunci in constructie, sub directa preocupare a Doamnei Ana Blandiana si a sotului dansei, domnul Romulus Rusan, am trecut peste tot, in tot acel spatiu, cu fiorii profunzi ai prezentului, adusi de amintirile tratametelor bestiale ale tortionarilor din trecut.
Am reintalnit colegi de suferinta, mai multi atunci, cand pe fosta imagine a lor de elevi de atunci, se vedeau traseele suferintelor grele indurate. Cu mare bucurie am reintalnit si pe respectatul nostru profesor de chimie, domnul Aurel Visovan, pe chipul caruia se vedeau urmele tortutrilor cumplite de la Sighet, Pitesti si din alte parti, dar pastrand in ochi aceeasi lucire de bunatate, de iertare, de rabdarea si lupta cu viata, pe care brutele l-au „ajutat” sa si le apere si desvolte.
Am trecut si prin celulele 72 si 74, cu un simtit si manifestat omagiu, pentru victimele produse deja, celule organizate acuma, dar cu prezenta in interiorul lor a acelei atmosfere sinistre, de chin, intuneric si suferinta, de altadata. Ma intrebam atunci si ma intreb si acuma : Cum s-au putut produce acele schimbari profunde intre cele doua locatii : sala de clasa, cu placuta atmosfera, prietenie, bunatate si studiu si teribilele locatii celulare amintite, unde aceleasi fiinte ce le-au ocupat, cu randul, au fost aruncate in asa greu si diabolic tratament, in asa lung timp de suferinte, in conditii de nedescris, cu batai cumplite in anchete, in frig, infometari si alte chinuri, fara ca nimic intre cele doua momente sa motiveze acestea ? Profesorul, sau vreun elev a dat cuiva o palma batausilor, tortionarilor, in toata viata lor, pe care nici nu-i cunosteau. De ce atunci atatea batai la sange, de catre „Stern si ai lui” ?
Chiar si pe mine, la securitatea din Bistrita, domnul Abramovici, m-a lovit cu un lemn peste ochi, incat era sa raman fara vedere, pentru simplul motiv ca nu voiam sa cant un catec ce mi-l cerea, pantru ca nu-l stiam. Dupa amenintari si chemarea batausului cu batele, speriat, i-am spus sa-mi dicteze vesurile si sa mai fredoneze putin melodia si am sa-l cant, cand doreste, oricand. Evident, era un”cantec reactionar” si atunci m-a plesnit el insasi cu lemnul, la iuteala. Unul si unul !
Elevii au spus tot, nu era nimic necunoscut si atunci de ce s-au aplicat asa barbare tratanmente, de mare cruzime si ilegale, astfel de represalii, de catre acele personaje ? In anchete, cei inculpati ascund cat pot raul facut, daca l-au facut si aici inervine rolul si intelegenta anchetatorilor sa scoata adevarul la lumina, sa argumenteze ilegalitatile. Metodele folosite au fost ilegale, penale, acestea indicand in fapt anchete justificate !
Ma gandesc acuma la un lucru. A fost smulsa si data jos o placa comemorativa, de mici dimensiuni, pentru cei ce au suferit atatea cruzimi nedrepte si se tot manifesta refuzul repunerii la locul ei. Cred ca mare responsabilitate are si conducatotul Institutiei, care este obigat sa respecte drepturile elevilor, chiar si din trecut. Propun atunci sa se intocmeasca o lista cu acei tortionari de la Sighet, cu nume si prenume (se cunosc) si sa se afiseze pe o placa a rusinii, la loc vizibil, cu inscrisul : „acestia au fost tortionarii elevilor nostri” . Simetrie !
Va multumesc, domnule profesor Bărcan, pentru frumoasele amintiri despre tatăl meu. Despre Aurel Vișovan , ca tânăr profesor la catedra, s-a vorbit si s-a scris putin. Merita subliniată si aceasta componenta a personalitatii sale .