Temnița comunistă Sighet, februarie – aprilie 1949… cei 18 deținuți politici din celula 74 (majoritatea elevi ai liceului „Dragoș Vodă”) în așteptarea plecării spre Cluj pentru proces… unul dintre ei, Ghiță Andreica, surprinde atmosfera în memoriile sale.
„Foamea cea cruntă ne ţintuise pe toţi la pat. Tot mai rar câte unul din noi se ridica de pe pat ca să facă câte o rundă de plimbare. Doar Aurel Vişovan – şeful nostru – se plimba în permanenţă îngrijorat de soarta noastră, a „celor mici”… Plimbarea şi-o făcea grăbit, uneori se transforma aproape în fugă. Uşor ghiceam ce se petrece în sufletul său. Începuse Postul Mare. Cu toate că mâncarea era extrem de slabă, iar pachetele s-au sistat, Vişovan ţinea post negru în fiecare zi de miercuri şi vineri. Treptat, unii dintre noi, printre care şi eu, i-am urmat exemplul. Noi ţineam post negru doar până la amiază. N-am slăbit, dimpotrivă, ajutaţi de rugăciune, ne-am întărit.
Şi iată că sosi şi ziua sfântă a Învierii Domnului. Îmbrăcaţi cu ce aveam mai bun şi mai curat în raniţe, am îngenuncheat, rugându-ne cu înfocare şi cântând „Cristos a înviat”. Parcă sufletele noastre s-au scuturat de teroarea foamei care le mistuise. A trecut programul de dimineaţă… Deodată uşa se deschise şi în cameră intră gardianul Ioan Bizău. Ne-a salutat cu „Cristos a înviat” şi ne-a urat “La mulţi ani în libertate”. I-am răspuns în cor, înveseliţi. Parcă întreaga restrişte s-a spulberat. Cu gândul zburam la anii mai din urmă, gustând parfumul sărbătorilor de altădată. Gardianul ne zise:
– Pentru că azi e sărbătoare mare, ca să simţiţi şi voi dulceaţa ei, am să vă las uşa deschisă. Nu o încui.Vă rog să nu ieşiţi pe coridor, ca să nu mă răsplătiţi cu rău pentru binele ce vi-1 fac.
Am rămas uimiţi. Nu ne venea a crede că este adevărat gestul creştinesc pe care-1 face gardianul. Mai ales că era considerat ca unul din cei mai duri paznici. Atitudinea gardianului Bizău a fost atât de binefăcătoare, încât – pur şi simplu – ne-a stopat senzaţia foamei care ne obseda zi şi noapte. Ziua întreagă am petrecut-o mai mult în rugăciune şi meditaţii.”
Gheorghe Andreica – din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”
Intreaga perioadei de 10 luni de ancheta, am fost tot timpul izolat, de unul singur, exceptia fiind un „beci” de la Scuritatea din Satu Mare, unde am avut „resedinta” cateva zile, unde erau cu mine multime de sobolani, pe care insa nu-i vedeam , fiind intuneric bezna, dar le simteam colti la picioare, cand atipeam pe o scandura, singurul mobilier, cu zeghea peste cap.
Prima zi a marii sarbatori a „Invierii Domnului” am petrecut-o singur, intr-o celula mare de la Tribunalul Bistrita, sus la etaj, in iarna anilor 1951-1952, intr-un ger cumplit, fara nicio sursa de incalzire, unde am si contractat TBC pulmonar.
Revenind la cele spirituale, cum m-am trezit dmineta, am rostit „Cristos a Inviat” si tot eu am raspuns „Adevarat ca a Innviat”. Cu gandul ma duceam la noi in comuna, Salistea de Sus, unde multimea de oameni, din biserica si dinafara ei, aveau aceleasi afirmatii, de la unul la altul. Am fost trezit din acesta „visare” de troznetul vizetei, cand mi-au pus gamele cu terci. Aceles meniu, aceeasi atmosfera muta. M-am rugat, am cantat in surdina „Imnul invieri”, am amestecat apoi in terci, cu gandul iar pe acasa, la servirea primei mese de Pasti. Nu eram singur,eram impreuna cu isus si cred ca Mntuitorul a sfintit deliciosul terci si aveam Pasca de Pasti saracacioasa poate mai binecuvantata, si sfintita, unita cu chinurile inchisorii. In continuare ma plimbam in geul celulei, ma rugam si cantam mereu „Cristos a Inviat”. Il simteam ampificat si mai puternic decat cel cantat la Saliste, simtem rezonanta lui a ntregii lumi crestine. Deci atunci nu eram singur, ci in rezonanta cantecului „Cristos a Inviat” a unei lumi de oameni.
Dumnezeu sa va primeasca rugaciunea si suferinta, domnule profesor !