Primăvară însingurată (autor, Ileana Pisuc)

În fiecare dimineață, cînd mă trezesc, vreau să-mi închipui că tot ce se întîmplă, nu e decît un vis urît, că va trece cu noaptea… Rutina zilnică, de care atîta ne plîngeam, acum o văd ca pe o dulce promisiune îndepărtată…
Cît eram de blazați, de siguri pe ceea ce urmează, toate își aveau cursurile lor, rostul lor, pînă ce, într-o zi…Stop! Și de la capăt! Pămîntul s-a dat peste cap, aruncîndu-ne pe toți într-o altă dimensiune, pentru care nu am fost pregătiți s-o înfruntăm.
Se scriu multe în aceste zile, unele menite să ne îngrijoreze, altele să ne liniștească.
Eu vreau să abordez acest subiect prin altă prismă, mai meditativă, asupra unor constatări proprii formate de-a lungul timpului…
Mă urmărește o constatare, făcută nu de mine, cum că, ochii sunt lumina sufletului. Eu aș mai completa, că mîinile sunt simbolul forței trupului.
De mică mă fascinau mîinile oamenilor; mîini frumoase, expresive, fremătînde, pline de neastîmpăr, delicate, cu degete alungite de pianist sau vînjoase, care completau tabloul persoanei pe care o studiam.
Rareori mă înșelam în studiul meu. Chipul celui studiat se plia perfect pe caracteristicile mîinilor…
Mîinile reprezintă simbolul puterii, atît ca dominație fizică, cît si ca o metaforă în plan sentimental.
Cu ele făurești lucruri, mîngîi, ștergi o lacrimă, îmbrățișezi, feliciți, aduci compasiune, aplauzi, saluți de bun venit, de rămas bun. Cu un cuvînt, sunt niște „instrumente” non-verbale, dar cu care te poți face înțeles. Făra aceste ,,instrumente” omul nu mai este Om.
De aceea, poate că atunci cînd omul moare, mîinile i se așează pe piept, încrucișate, semn că s-a ,,predat”, că și-a terminat misiunea pe pămînt.
La condamnați, încătușarea mîinilor reprezintă cel mai umilitor act cu putință. Cine l-a inventat, a știut bine unde să țintească.
Cine s-ar fi gîndit că vor veni aceste zile nefaste, de panică, de incertitudine, de război total atipic, în care agresorul e invizibil, dar pîndește la răspîntie.
Primele victime care sunt puse la pămînt sunt, culmea, Mîinile!
– N-ai voie să atingi!
– N-ai voie să îmbrățișezi!
– N-ai voie, n-ai voie, n-ai voie etc. Pentru că devin mai periculoase decît o armă cu piedica trasă…
În condițiile în care am fost învățați să ne iubim, să fim solidari unii cu alții, să ne manifestăm sentimentele prin îmbrățișări, strîngeri de mînă, sărut, să fim împreuna în rugăciuni…
Acum ni se cere:
– Păstrați distanța!
– Nu vă atingeti!
– Nu vă îmbratișati!
– Nu vă rugați! (în biserici)!
Se produc niște mutații greu de înțeles în mentalul fiecăruia, declanșînd adevărate drame la nivel afectiv! Unii dintre noi, mai căliți, poate le luăm mai ușor, dar tinerii rămîn total descoperiți și debusolați.
Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar Panica si Izolarea își cam dau mîna peste tot globul, peste mări și oceane. Natura umană e aceeași, indiferent de civilizația unui stat.
Acasă, orice criză, indiferent de natura ei, declanșează un mecanism de apărare prin umplerea coșurilor și devastarea rafturilor. Și aici e asemănător, dar ce mă înspăimîntă e că se stă la cozi la arme! Asta ce fel de reacție o fi?
Eu am căzut într-o capcană frumoasă ar zice mulți. Să mergi în America nu-i la îndemîna oricui!
În aceste zile mă simt încercuită de un zid, în care nu identific nici o breșă, prin care aș putea evada . Totul e blocat, n-ai cu ce să zbori, n-ai unde ateriza, toți și-au închis țările! Mă simt ca o pasăre sălbatică închisă într-o colivie, fie ea și aurită, tot colivie se numește.
Nu vreau să rămîn aici, nu vreau să mor aici, dar acum, cine să te mai asculte despre ce ai vrea tu!
Ordinul e scurt: – Stai în casă! Măcar că nu ești acasă!
Și ce e mai grav e, nu că stai, dar nu știi cît stai!
Am și eu o meteahnă cronicizată deja, oricît de mult mi-ar plăcea un loc, în momentul cînd mi s-ar spune că trebuie să stau pentru totdeauna acolo, acel loc mi s-ar părea iadul pe pămînt.
Dacă n-am rădăcini acolo, dacă nu-mi identific afinități față de acel loc, viața se transformă într-un calvar.
Nu pot trăi făra primăvara mea, unde fiecare copac are un rost al lui, fiecare pom înflorește la un anumit timp, face roade, unde toate au rînduiala lor bine înrădăcinată.
Începînd de la pufoșii mîțișori din lunci, corcodușii ce dau în floare, caișii, piersicii, cireșii, prunii, merii, perii, toți au programul lor! Înfloresc pentru ca mai tîrziu să ne bucure cu rodul lor.
Brîndușile, anglicii, cizma cucului, toporașii, ghioceii, lușcuțile, zambilele, toate la un semn, ies și se deschid, să-ți taie respirația cu atîta frumos…
Totul e peren…Ce computer fantastic le programează de nu uită an de an să răsară!
Aici văd copaci cu flori albe, roz, mov.
Se scutură florile, rămîne copacul sterp, fără roade. Sunt și aici păsări. Multe chiar cîntătoare, numai că și ele cîntă în limba lor. Cine să le înțeleagă?…
Izolarea e cam aceeași cu libera circulație. Oricum oamenii stau mai mult dosiți după jaluzele.
Străzile sunt pustii tot timpul. Dacă au închis Mollurile, a crescut traficul pe autostrăzi. Se plimbă cîte unul în mașină scăpînd de izolarea de acasă.
Se întîmplă și aici niște mutații în viața cotidiană și dorința cea mai mare este ca sfînta noastră Rutină, cea de toate zilele, să revină iar în viețile noastre! Să credem în Miracole!

Ileana PISUC
Richardson – Texas, USA