Actualitate Editorial

Primul refuz de colaborare cu Securitatea (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

Eu și tatăl meu ne-am prezentat la Securitatea din Vișeu în data de 17.10.1951, după urmărirea și căutarea noastră de peste 2 ani, pentru infracțiunea de “omisiune de denunț și favorizarea infractorului”; ne-au lăsat împreună într-o cameră timp de două zile și au început apoi “interviurile”. L-au dus mai întâi pe tatăl meu, care nu a mai revenit în cameră și nu l-am mai văzut de atunci timp de 29 de luni! Am urmat eu și, stând pe scaun în fața unui ofițer, acesta îmi spune: depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!

Am dedus că tatălui meu i-au dat drumul, că l-au eliberat și m-am bucurat enorm; el nu putea face față detenției dure din acele vremi, era foarte slăbit și în vârstă și câte se mai puteau întâmpla în acea situație, confuză încă. Lăsarea lui în libertate a fost, însă, condiționată de înscrierea în colectiv (el fiind un agricultor model în comună, de referință), o problemă prioritară, la ordinea zilei; a doua cerință a fost să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gheorghe, un fugar de multă vreme prin codrii, vânător de excepție, dotat cu o armă cu lunetă, acordată ca premiu la o vânătoare de către vânătorii nemți. Am aflat aceasta mult mai târziu, după scăparea mea din detenție; a intrat în colectiv, pentru că ne-au comasat tot pământul bun și a muncit cu destoinicie, în orice loc, pentru că munca de calitate în agricultură era felul lui de a fi. Dar, cu Pașca n-au avut succes, așa cum rezultă și din dosarul lui, primit de la CNSAS, fiind considerat “necorespunzător”. La fila 33 din dosar scrie: “Față de cele de mai sus, propun scoaterea informatorului «Vasile» din rețeaua informativă a organelor MAI” Vișeu («Vasile» era numele conspirativ ce i s-a dat). Bine jucat! Eram singur reținut și hotărât să tăinuiesc toate “vinovățiile nevinovate”, care erau multe, să rămân singur la caznă, dacă așa a decis destinul, să nu mai vină nimeni după mine din cei ce aveau legătură cu inginerul care a fost ascuns la noi, de către noi.

*

“Să colaborezi cu noi, ca să-l prindem pe Pașca!” (era în 19 oct. 1951).

Refuzul era unul singur, dar m-am gândit să nu-l exprim direct, să nu mă prezint dușmanul lor pe față, ceea ce-mi putea crea greutăți în plus, ci să-l exprim mai “amortizat”. I-am răspuns (citez, cu exactitate de conținut):

Dacă aș fi liber și l-aș întâlni pe Pașca, afirm că l-aș sfătui să se predea, pentru că, în cele din urmă tot va fi prins, sau va fi împușcat, cum a fost împușcat și fratele lui, Dumitru. Dar acuma eu sunt aici și voi răspunde pentru faptele mele, așa cum va răspunde și el atunci când îl veți prinde. Nu vreau, însă, să ies de aici liber, cu picioarele pe umerii nimănui!

 Banditule!

Apelativ ce l-am auzit atât de des după aceea și atât de mult timp, cu multe înflorituri legate de el; mai târziu, l-au gândit și l-au aplicat și alții pentru toți ce-i “însemnați” cu numele de “bandit”, fără a-l rosti însă, pentru a ne lipsi de drepturi cuvenite.

În foarte scurt timp, mă aflam în autobuzul de Bistrița, capitala regiunii Rodna de care aparțineam, cu însoțitorul securist în civil lângă mine. Desigur, poate cineva să spună că bravez, dar toate cele ce au urmat dovedesc contrariul. Mai mult, tata, intrând în colectiv, mă includea și pe mine acolo și, ceea ce m-a separat de el, de a fi și eu la fel eliberat, ca și el, era tocmai a doua condiție: refuzul meu ferm de a le fi colaborator.

Cele exprimate în paragrafele precedente ar putea părea a fi lucruri oarecum simple, chiar banale: mi-au solicitat “colaborarea cu ei” și eu am refuzat și, îndată mă aflam în autobuzul de Bistrița, pentru a împlini cele 29 de luni de pedeapsă, ce urmau a fi executate cine știe prin ce locații și în ce fel, dar, oricum suportabile, puteai crede, nu pentru exterminare; după aceasta, ar fi fost normal să fi intrat în cerințele vieții, “curățat”, cu toate drepturile și obligațiile ei respectate, fără alte restricții sau alte “ponoase”. Ar fi fost o mică știrbire a vieții, desfășurată altfel și, mai departe, trăită în întregul ei firesc, ceea ce a mai rămas din ea; chiar așa se putea întâmpla, dacă societatea în care trăiam era normală, așa cum nu era atunci societatea noasră. Deloc! Ar fi reprezentat un astfel de gând o mare naivitate, după cele deja cunoscute sau cele intuite în demersurile de viață de la noi din acele timpuri. A fost cu totul altfel, teribil de mult altfel în trăirile grele ce au urmat, a fost cu o “dilatare” a timpului extrem de mare în persecuții.

Acel refuz, primul, a fost o decizie de importanță capitală pentru viața mea și bănuiam că vor urma greutăți mari, pe care eram decis să le infrunt, oricum vor fi ele. Acesta a fost, de fapt, izvorul a tot ce a urmat, era precedentul de care s-au legat pe rând toate, ca un ciorchine, fiecare etapă, cu trecerile ei, determinând și motivând pe celelalte ce urmau și tot așa. Este ca și atunci când intri pe o portiță să “vizitezi” ceva ce pare cu totul diferit de cele obișnuite și apoi te pierzi prin labirinturile acelei locații, te adâncești tot mai mult pe cărările încurcate ale acesteia, de unde orice ieșire întâlnită este făra ieșire, în lipsa compromisului. Putea trece mult timp până să găsești unica portiță ce permitea ieșirea curată, dacă mai ajungi la ea în timpul alocat pentru “o vizită”; altfel rămâi definitiv pe acolo, o victimă a acelui sistem de labirinturi înșelătoare ce consuma vieți, în acest scop fiind și construit, fiind prins ca-ntr-o plasă de păianjen cu “monstrul” ei, din care greu scăpai.

A urmat prima fază cu cele 29 de luni de iad, așa cum se va vedea, perioadă în care era să fiu și “finalizat”, pe parcursul ei măsurând 37 de kg, cum am mai relatat, viața mai ținând de mine doar ca decor! După o scurtă păsuire, au venit alte “sancțiuni administrative” pe afară și ele diabolic organizate, pentru o altă perioadă de peste 7 ani, de către acești “Procurori” ai timpului, care anchetau, judecau și făceau tot ce doreau, fără magistrați, înaintea acestora, după ei sau peste aceștia, plimbându-se neîngrădiți prin stufișul Legilor și Fărădelegilor după bunul plac, cu puterea criminală ce li s-a dat. Puteau trimite în detenții cumplite și de durată persoane fără nici un aviz al vreunei Instanțe (cazul meu și al multor altora), puteau elibera din detenția hotărâtă de magistrați persoane cu pedeapsa neîncheiată (cazul elevului Andreica Gheorghe din grupul Vișovan, plătită cu intrarea în colectiv a tatălui său, un renumit grădinar în semințe și răsaduri, din zona Vișeului). Ordinea în decizii era aceasta: Partidul, Securitatea, Magistrații (aceștia cu aplecări spre “înălțimi” de pe Pământ); urmau apoi ceilalți din lanțul torționarilor.

Securitatea nu era nici un Gestapo nazist, nici un KGB sovietic, dar a luat și de la unii și de la alții ce a fost mai rău și a realizat o Instituție criminală atât de originală, vârful de lance al terorii și al crimei comunismului românesc. Ei puteau face orice atunci, după bunul lor plac, în arbitrariul minții lor sau în ascultarea partidului, singurul lor superior și stăpân.

Revenind, s-ar părea că ceea ce a urmat acelui strigăt,banditule, reprezenta o victorie a securistului și o înfrângere a mea, ceea ce iar ar fi greșit. Eu am ieșit victorios din această confruntare, așa îmbrâncit cum am fost, pentru că totul s-a încheiat conform deciziei mele de a nu colabora cu ei, de a tăinui, în loc de a turna și a produce suferințe, o poziționare contrară dorinței aceluia, iar urletul lui cu “insulta” arată chiar acest rezultat, nervozitate dată de insucces. A fost prima victorie a mea și prima “victimă” pe care am făcut-o; de atunci, nu l-am mai văzut, a dispărut, “a murit” răpus de către mine! Dar, pe traseul lung al celor 29 de luni (și după aceea!) au urmat alte victime printre torționari, o mulțime, în serie și, pentru mine, tot atâtea victorii, la rând, fără întrerupere și fără eșec, chiar dacă duceam cu mine multe răni, unele putând fi nevindecabile. Dovada este că eu spun azi prezent, le relatez și afirm că toată acea mulțime de torționari n-a obținut nimic de la mine, a fost tăinuit tot ce trebuia și voiam să tăinuiesc, n-au aflat nimic, n-au avut satisfacția altor suferințe. Această victorie se realiza chiar dacă pe parcurs mă exterminau, pentru că eu duceam toate tăcerile și tăinuirile cu mine și ei tot “săraci” de ele rămâneau. S-ar putea mai bine spune că a fost o singură înfrângere, indiferent de final, cea a torționarilor, în toată “compoziția” lor, cea a crimei, și o singură victorie, victoria mea, în fapt, a credinței, a spiritului de libertate, de onestitate și demnitate umană împotriva acelei opresiuni brutale și de mare cruzime, ieșită cu totul din legile și simțămintele firescului uman; era ceva ce a murit chiar atunci când era în viață și altceva ce a trăit și trăiește și în lipsa acesteia!

Eu eram decis să protejez atâtea, pe atâția luptători împotriva regimului ticălos din a doua linie a frontului, unde s-au aflat și se mai aflau; cum puteam atunci să cedez, să trădez pe cineva ce lupta direct împotriva aceluiaș regim ticălos cu arma în mână? Era imposibilă această dedublare a caracterului meu; amestecul de măreție și demnitate umană cu cel de trădare, de murdărie josnică, care putea duce până la crimă prin asociere, nu puteau avea loc în inima și sufletul meu, în conștiința mea. Pentru că informatorii, denunțătorii, trădătorii erau criminali prin asociere, multora din cei întemnițați cu concursul lor li se suprima viața sau li se oprea înainte de sorocul ei, în urma chinurilor îndurate în atâtea forme. Dar peste toate aceste considerații, eu eram o ființă altfel formată în timp, prin instrucție, spiritualitate, credință, tradiția sănătoasă din mediul familial sănătos și moral de la țară, care s-a constituit într-o genă ce nimic nu o putea dezintegra, din asocierea ei cu viața. Ar putea spune cineva că acestea sunt inerpretări, analize, filozofii post factum; dar, dacă s-ar fi apăsat atunci pe un buton cu toate aceste reflexii, ele s-ar fi manifestat pe loc, integral, pentru că erau cuprinse în gena mea, care a acționat astfel la orice semnal de pericol exterior, ca și atunci. Aproape orice parte, componentă fizică a organismului uman, dacă este afectată, amputată, ea se poate remedia printr-o proteză, un transplant (chiar și inima, plămânul!), dar sufletul, caracterul, demnitatea umană, componenete nemateriale, nepalpabile ale omului, care este și purtătorul lor, singurele care-i dau măreție, dacă ele se manifestă, acestea nu mai pot fi remediate, dacă se amputează, pentru ele nu există proteze și rămân pe vecie amputate, așa cum eu nu doream cu nici un preț să le am!

Am să mai fac aici o singură remarcă. Acel târg murdar gândit de securiști atunci era cu totul diferit chiar de un târg ordinar, să zicem obișnuit, în care se schimbă bunuri, obiecte, se fac tranzacții, în echitatea liber stabilită de ambele părți; era de o ticaloșenie fără de margini, fiind considerată obligatorie într-un singur sens aici și care, din păcate, a reușit prin șantaj în destule cazuri, de cele mai multe ori cu urmări tragice, ireparabile. Mă aflam într-o situație dificilă, un tânăr cu o condiție fizică firavă, obosită fizic (nu și moral!), cu fața albită și trasă, sub semnul greutăților de peste doi ani de urmărire; victimă sigură, credeau ei!

Îmi cereau să le “livrez” informații cu prețul celor mai mari pierderi ale existenței mele, să renunț le ce aveam mai scump, imposibil de evaluat, de cântărit: să trădez, poate să ucid; deci să le dau totul! Îmi ofereau la schimb în acest șantaj libertatea, dacă accept, deci tot ce părea că a mai rămas din mine, o formă fără conținut, ceva tot din al meu, “la schimb”, pentru că libertatea este un drept individual universal, al fiecăruia. Avea el ceva motivație în această propunere. Libertatea are mulțime de componente în sructura ei: libertatea fizică, libertate cuvântului, libertatea spirituală, a spiritului de proprietate și atât de multe altele. În regimul comunist ce se dezvoltă în forță atunci la noi, o singură componentă o lăsau individului, dacă era ascultător: libertatea fizică, care și ea a fost suprimată atunci la peste două milioane de cetățeni, suprimare care ducea cu ea toate celelalte forme ale ei, care erau monopol de stat, de regim, de partid, de securitate; doar această micime din tot ce mai aveam voiau să-mi mai lase, libertatea fizică. Ceva cumplit de inuman, de primitivism și sălbăticie; voiau să-mi răscolească nu numai exteriorul, dar și interiorul, să mă stăpânească cu totul. Aveau nevoie să lase majorității cetățenilor patriei doar acea libertate fizică (nu se putea altfel), pentru înzestrarea cu spirit de turmă a populației ascultătoare, pentru formarea omului de tip nou, ateu, util pentru ducerea socialismului din țară în faza lui finală. Dar, nu după mult timp însă, această măreață construcție a făcut explozie, cu toate transformările ciudate ce au urmat, care ne prezintă realitatea în care trăim așa cum se vede, apreciată de fiecare în concepție proprie, pentru că acceastă libertate de exprimare acuma o avem și o tot exprimăm.

Autor, prof. Gheorghe Bărcan

Foto: Sebastiana Joicaliuc (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)

oferta-wise

6 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Lasă un răspuns la GHEORGHE BARCAN Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Destine!
    Anii de dupa razboi,cand securitatea bolsevica,era stapana pe destinele oamenilor,putini dintre „banditii” vanati de canalile din securitate au rezistat moral si fizic sa nu-si tradeze colegul sau colegii de crez si lupta impotriva”ciumei rosi”adusa de tatucul de la Moscova!Autorul acestor dezvaluiri,puse pe hartie este unul din acei”oameni”care a ales suferinta puscariilor comuniste in locul libertatii cumparate pe tradare si delatiune,pastrandu-si curate principile de moralitate ,cautand cu sfintenie,sa ramana fideli crezului ca numai luptand poate sa aduca adevarata libertate!
    Domnul profesor Ghe.Barcan a suferit ororile din lagarele de exterminare in care a fost trimis fortat fara a fi judecat, doar pe baza depozitilor securistilor si procurilor care au aparut din seninul rosu sa apere bolsevismul!Multe destine au fost macinate moral si au cedat psihic si fizic,nerezistand presiunilor si chinurilor ingrozitoare care au cazut ca un blestem asupra lor,facand unele compromisuri pentru a-si salva libertatea!Nu sunt ele vinovate ci regimul dictatorial nou impus si adus din est de la ursul atotputernic de la Kremlin si care a dainuit pana mai ieri si inca au mai ramas urme si astazi,urme strecurate printre cei cu o gandire democratica dar subminata de rosul comunist!
    Multe nu s-au cunoscut,multe lucruri au fost ascunse dar acum ies la iveala si ne dezvaluie acele vremuri triste,cand destine au fost infrante,dar in sufletul lor niciodata nu le-a pierit crezul!Astazi se spune ca traim „liber” si atunci ma intreb de ce atat de putine dezvaluiri ies la suprafata,de ce se mai minte inca,de ce ne este ascunsa adevarata istorie,de ce mai sunt”comunisti” deghizati in mari democrati,de ce…de ce…?Raspunsuri care le asteptam pertinent de la cei care au suferit in acele vremuri si au curaj sa ni le spuna!Multumim acestor moralitati,le asteptam adevarurile si poate toti vom fi convinsi ca bolsevismul nu a fost bun si trebuie sa ne pazim de el!

  • Da, domnul Barcan a suferit mult si toti detinutii politici au trecut de nenumarate ori prin aceasta proba a jertfei pentru adevar, a refuzului compromisului. Cei mai multi au invins platind un pret foarte greu dar asa au ajuns eroii si martirii nostri.
    Compromisuri li s-au cerut mereu si celor din libertatea supravegheata a regimului comunist. La locul de munca, la scoala si mai peste tot. Teroarea a durat mult si dupa ’64 n-a mai existat niciun spatiu de libertate. Regimul controla tot, veninul diabolic a contaminat toata societatea. De aceea ne revenim foarte greu.

  • Barcan Gheorghe

    Multe multumiri d-lui Sergiu O. Luscalov pentru aprecierile frumoase despre cele relatate si, mai ales, despre cele patimite, de mine si de altii, cat si pentru asocierea in aceasta „echipa” a timpului. Suntem multi si ar trebui sa fie mult mai numerosi, chiar si unii dintre cei ce ar apare sub statutul „intoarcerii fiului ratacit”, daca leziunile de pe constiinta i-ar permite; este o exprimare biblica in cest sens. Dar si cu deosebite aprecieri pentru desprinderea esentialului din continut, ca intotdeauna si cu promisiuni de continuarea „luptei”cu raul care se mai scurge din acele timpuri.

  • Barcan Gheorghe
    Multe multumiri pentru frumosul comentariu facut, Parinte Visovan! Cuvantul „Da” cu care il incepeti si il continuati arata aprecierile D-voastra deosebite pentru refuzul meu hotarat de colaborator al securitatii si, in acelasi timp, exprima si intelegere pentru acele multe si grele suferinte cauzate de acel refuz. Aceeasi apreciere si compasiune pentru toti cei care au trecut prin aceste incercari si suferinte, pentru multi si mai mari. Este, cred, aprecierea cea mai autorizata de viata si moralitate, care ma onoreaza f. mult.

    Aduceti vorba in comentariu si de incercarile si supravegherea continua a securitatii si dupa aceea, in „libertatea” de afara. A fost Institutia cu cea mai larga raspandire nationala si prin multimea celor 800 de mii de colaboratori, informatori (sau si mai multi) au patruns in orice grup social organizat si chiar in intimitati familiale, producand adevarate tragedii umane, crime prin asociere a acestora; pentru ca ei au ajutat la stingerea de vieti sau la intreruperea lor inainte de vreme, prin cele indurate in urma suferintelor, care si lor se datoreaza. Este cea mai abjecta „profesie”, prin care cauzezi atat de mult rau semenilor, celor apropiati tie, prin santaj, pentru cine stie ce avantaje sau pentru a-ti transfera greutatile tale pe umerii altora. Pentru cei ce le-au facut in anchete, in chinuri grele, poate de nesuportat, leziunile de pe constiinta proprie le va stabili vinovatia, daca aceasta a ramas vie.

    Nu am abordat problema „masurilor administratve” de afara, care aproape am finalizat-o, dar mai sigur am s-o prezint intr-un volum editat, probabil, pentru ca este brutala si de mare intindere; nu vreau sa apara relatarile mele ca „serial” in valoroasa si placuta publicatie „Salut, Sighet!”. De fapt, poate erau suficiente si numai primele 2 articole pentru cunoastere, pentru ca in primul tratez toata perioada celor aproape 12 ani de persecutii din detentie si din afara ei sub forma generala, fara amanunte, fara nominalizari si cazuri concrete, ci doar sub imperiul grosolan al incalacarii legilor. In al doilea, imi exprim retrairi ale acelor perioade in nostalgiile lor, a unei parti din adolescenta petrecuta in Sighet, cu greutatile si frumusetile ei, perioada de realizare profesionala tarziu incheiata si, in sfarsit, partea frumoasa a suferintelor indurate, cu rezistenta si victoria deplina a lor.

    Santajul a aparut si „afara”, cand mai aveam trei luni pana la incheierea studiior, constiincios facute, cand am fost somat de tortionari ca mi le pot incheia doar prin colaborarea cu ei. Raspunsul de refuz a fost dat in repros si agresiv, desi eram in recidiva si convins de represaliile ce vor veni, avand in vedere si detentia, cum s-a intamplat si alta data. Raspunsul a fost si el prompt, o bataie brutala care era sa ma lase fara vedere si apoi, dupa putin timp, exmatriculare din toate Institutiile de invatamant superior din tara. Sanctiunea n-a fost atat de severa ca in primul caz, cand am avut viata pusa ca „zalog” si putin a lipsit pentru ca el sa fie „valorificat”. Viata mi-a fost insa 5 ani batjocorita si in grele persecutii si suferinte, urmand calea santierelor in munca necalificata, executand cu sapa si tarnacopul „sapaturi” si alte diferite munci. Au mai incercat inca o interventie dupa aproape 10 ani, cand aveam o vechime in activitate f. apreciata. I-am refuzat din nou si i-am si deconspirat, lasandu-ma de atunci in pace si inscriind cu aceasta o ultima pagina din Dosarul meu de securitate. Au solicitat atunci scoaterea mea din invatamant, dar s-a opus D-l GR. Hontau, profesor de L. romana si Secretar Raional cu Cultura. In astfel de cazuri numai de aici putea veni Decizia, in bine sau in rau; de la Cluj, in cazul exmatricularii mele, la care Decanatul s-a opus, a venit avizul favorabil de la Prim Secretarul Judetean de Partid, Vaida, in baza adreselor mincinoase ale securutatii.

    Au fost trei solicitari de colaborare cu securitate si tot atatea refuzuri ferme, platite scump. Refuzul compromisului, „amanetat” cu viata, nu se poate cu nimic compromite, nu se poate vinde si nu se poate cumpara niciodata, maretia acestuia este neintrecuta, valoare lui este cat lumea intreaga, cat viata!

  • Barcan gheorghe

    Multumesc mult D-nei/D-rei Sebastiana Joicaliuc pentru frumoasa realizare a montajului foto; el este complementar temei articolului.

  • Regret ca timpul si viata nu a facut sa discutam mai mult, sistemul nu ne-a invatat, pe cei din generatia mea, ca exista si asemenea oameni cu principii, doritori de dreptate si adevar. De asemenea luptatori am avea nevoie si in zilele noaste, foarte multi ar trebui sa stie ce inseamna sa ai coloana…… in tot ce gandesti si faci, in propria ta persoana……

oferta-wise