Mergând prin Sighet, putem privi şi în jos, la firul ierbii (crescute pe trotuar), atenţi să ocolim gropile (crescute, la rându-le, tot acolo), dar instinctul de conservare ne face să ne ridicăm privirea de la nivelul solului nesigur la părţile cele mai înalte ale construcţiilor de unde apare un pericol şi mai mare.
Văd şi eu pe facebook poze cu cărămizi sau tencuială căzute pe trotuare de undeva, de sus. Bine că au căzut când trebuia, când nu era nimeni pe-acolo, optimizându-şi căderea liberă într-un moment când trecătorii erau ceva mai încolo.
Centrul oraşului, foarte aproape de Primărie, şi mai aproape de Poştă. Am dat două puncte de reper că poate s-o trezi cineva să facă ceva. Aproape de acoperişul unei clădiri – repet, din plin centrul oraşului – se arată, deasupra capetelor noastre, ocupate cu umplerea coşului zilnic sau pentru vizitatori cu pozatul la Cuiul ăla pentru care încă nu s-a găsit un cleşte pe măsură pentru a-l scoate, un loc de unde lipsesc cărămizi. Altele, stau gata să se avânte în jos şi vorba aia, „pe cine voi nimeri, vina mea n-o fi…”
O cărămidă din aia poate ajunge unde nu trebuie cu o viteză mai mare de 45 km/h. Rog edilii oraşului să se gândească la ce au de făcut.
Ce nu-i deloc clar, cu edil(i) sau fără edil(i), este cine cine şi ce atribuţii are în conducerea treburilor acestei aşezări multiseculare, că nici pe sus, nici pe jos nu se uită nimeni din cei cu fişa postului în domeniu.
Dacă ne uităm în jos, sperând că Cel de sus va avea grijă de capetele noastre, ne întâlnim cu situaţia hilară că după ce traveresează omul regulamentar, pe la dungile albe de pe drum, când ajunge la liman, intră direct pe iarbă, sau chiar în apă. La capătul drumului lipseşte asfaltul. ALO!!! Edililor… Din stradă ajungi direct pe zona neasfaltată!!! Asfaltul începe ceva mai încolo. Asta aşa a fost întotdeauna pe-aici… Colţurile străzilor sunt ecologice, înainte de a fi folosit termenul cu pricina. Creşte iarba sau se dezvoltă microsisteme pentru vieţuitoare acvatice în ele.
Desigur că trebuie plan de fezabilitate şi apoi o licitaţie de 30 de secunde pentru a găsi firma care să toarne nişte asfalt pe la colţurile trotuarelor. Greu de făcut… chiar imposibil. Poate cine ar trebui s-o facă are treabă mult mai importantă, cum ar fi imortalizatul în poze în mijlocul drumului pe cale să se înnoiască, sau să surprindă momentul de maximă fericire al unei bătrânici care, vânzându-şi legătura de pătrunjel, e întrebată, într-o tutuială de un prost gust absolut scârbos, „cu cât dai pătrunjelul, mătuşă?”.
Dacă ne-ar întreba pe noi cât dăm pe ei şi ar trebui să le răspundem ca la Piaţa de alimente, poate că răspunsul corect ar fi, ţinând cont şi că iarna ne dă târcoale: o ceapă degerată!
Horia Picu
Adaugă comentariu