Rânduri întârziate despre un poet maramureșean uitat: Emil-Alexandru MICLE (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

Despre smerenie și credință sau rânduri întârziate despre un poet maramureșean uitat:
 Emil-Alexandru MICLE 

S-au împlinit de curând 20 de ani de la dispariția dintre noi a unui poet. Dar cuvântul „dispariție” este aici impropriu folosit. Poetul, omul Emil–Alexandru Micle a lăsat mai degrabă impresia că nici n-ar fi fost printre noi, după cum i s-a desfășurat firul vieții, totuși!, de aproape 90 de ani. E-adevărat că l-a „ajutat” și soarta, din toate puterile ei, i-a creat, mai mereu, condițiile pentru a nu-și evidenția și etala calitățile, mai cu seamă cele spirituale. Când, după terminarea facultății, începuse să-și construiască o carieră universitară, a intervenit Diktatul de la Viena și Universitatea de la Cluj a luat drumul Sibiului… După revenirea acesteia acasă, au intervenit motive politice… Ar fi vrut să se dedice slujirii altarului, dar biserica lui, greco-catolică, tocmai era interzisă, ucisă administrativ. Și s-a strecurat, temător și discret, într-un alt sanctuar spiritual drag sufletului său, o bibliotecă, cea a Institutului de Igienă din Cluj, unde a lucrat până la pensionare

Emil-Alexandru Micle s-a născut în 4 decembrie 1910, la Șieu (pe Valea Izei), în familia învățătorului Alexandru Micle și a soției sale Maria, născută Dunca, două dintre familiile vechi și nobile ale satului și ale Maramureșului.
Studiile, începute la școala din sat, unde tatăl său a fost ani mulți director, au fost continuate la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, iar interesul pentru literatură și dragostea pentru poezie l-au încercat foarte de timpuriu, din moment ce i-au rămas în casa părintească, și hălăduiesc până astăzi, vreo câteva colecții de reviste literare, la care era abonat încă din primele clase ale cursului inferior de liceu, pe care le-a citit, le-a adnotat și le-a legat cu grijă, ca să le poată păstra.
În cursul superior al liceului a fost tot timpul în colectivul de conducere al Societății de lectură a elevilor, numită „Dragoș Vodă”, iar în ultimul an a fost chiar președintele acesteia, bucurându-se de aprecierea și îndrumarea profesorului de excepție care a fost Mihail Iosivaș, el însuși om de condei și publicist remarcabil. În cadrul acesteia și-a prezentat tânărul Emil Micle primele sale poezii.
A urmat apoi cursurile Facultății de litere și filozofie din Cluj și, dovedind reale calități intelectuale și o serioasă cultură literară, după absolvire a rămas în cadrul facultății, urmând parcursul unei viitoare cariere didactice. În toți acești ani însă a păstrat mereu legătura cu Maramureșul; a fost membru activ în Asociația presei de aici, a cules și a publicat, mai cu seamă în “Graiul Maramureșului”, informații pentru proiectata monografie a Maramureșului, a colaborat la publicațiile vremii de la Blaj și de la Sibiu, a publicat versuri, cele mai multe în “Graiul Maramureșului” și în “Dumineca”, publicația Protopopiatului greco-catolic din Sighet, apărută între anii 1924–1940.
În 1940 s-a refugiat la Sibiu, odată cu Universitatea clujeană, a activat susținut în cadrul Astrei și în publicațiile acesteia, iar în 1946 a revenit la Cluj și a continuat activitatea didactică, dar a fost mereu aproape și de episcopul Iuliu Hossu și, fiind printre puținii cunoscători ai tehnicii stenografice, a notat multe dintre predicile din acea perioadă ale înaltului ierarh.
În 1948, odată cu profesorii Lucian Blaga, Nicolae Mărgineanu, Ion D. Sârbu și alți câțiva, a fost dat afară din învățământ, reușind, după un timp, pentru a supraviețui, să găsească un post de bibliotecar. În perioada aceasta a colaborat la realizarea unei lucrări deosebit de importante pentru cercetarea românească: „Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc”. Coordonată de doi mari folcloriști, Adrian Foki și Ion Mușlea, volumul I a apărut în 1968 și cuprinde perioada anilor 1800-1891, cu o prefață de Mihai Pop, și el fiu al Maramureșului, iar volumul II a apărut în 2002 și cuprinde perioada 1892-1904. Întregul material cuprins în lucrare a trecut și prin filtrul conștiincios și competent al lui Emil-Alexandru Micle – un bun cunoscător al etnografiei și folclorului românesc – el fiind menționat în ambele volume, cu fotografie și date biografice.
Rămas tot timpul fidel educației religioase în care a crescut, după pensionare s-a dedicat în totalitate slujirii acesteia. A făcut în clandestinitate studiile necesare și a fost hirotonit de către episcopul Dragomir, aflat și el în clandestinitate și a oficiat, ani la rând, în apartamentul său, cu ușile închise și cu teama în suflet… teamă nu atât pentru el, cât mai ales pentru cei care îndrăzneau să fie prezenți acolo. În anii aceia, Emil-Alexandru Micle a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai părintelui Nicolae Pura, pe umerii căruia a lăsat episcopul Iuliu Hossu în 1948, când a fost arestat, dieceza greco-catolică a Clujului cu toate problemele ei. Prietenia dintre Emil Micle și Nicolae Pura a fost una exemplară, cei doi asemănându-se în multe dintre trăsăturile lor sufletești și faptul că Emil-Alexandru Micle a versificat în mod excepțional „Viața în iubire”, una dintre cele mai importante cărți scrise de Nicolae Pura, confirmă acest lucru. Realitatea este că Emil Al. Micle versifica deosebit de ușor și cu un har special, ceea ce l-a determinat să realizeze și versificarea celebrei cărți „Viața lui Isus” de Giovanni Papini, rămasă în manuscris.
Ajuns văduv și neavând urmași, în 1993 s-a întors la obârșie, la Șieu, lângă familia lui Tiberiu, fratele mai mic, rămas în casa părintească și, camera sa a devenit – și la propriu și la figurat – biserica sa de suflet: „Era un om foarte credincios; nu trecea o zi din viață să n-o petreacă în rugăciune. Oficia zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toți, asemenea sfinților” (Arhimandrit Veniamin Micle). Aici s-a stins încet ca o candelă căreia i se termină uleiul, discret cum i-a fost întreaga viață și senin cum i-a fost mai mereu sufletul, dar nespus de fericit că a ajuns să vadă Biserica greco-catolică scăpată din catacombe și să-l vadă, cu câteva luni înainte de a muri, pe Papa Ioan Paul al II-lea, în România. Bolnav fiind, l-a văzut doar la televizor și i-a dedicat un catren: „Cele trei mari iubiri care există/ sunt: Eucharistia, Preacurata, Papa,/ unite-n crezul sfânt ce ni-l conferă,/ vitale sunt ca aerul, ca apa”. Cu aceste versuri, brodate pe un ștergar maramureșan, nepoata sa, Lucreția, s-a dus la București să-l salute pe Papa și din partea lui. Câteva luni mai târziu, în 2 februarie a anului 2000, Ziua Persoanelor Consacrate, s-a stins și a fost așezat în cavoul familiei Micle de lângă Biserica cea Veche. Pe clopotul mare al acesteia și pe tâmpla altarului figurează și acum – ca donator – numele tatălui său, învățătorul Alexandru Micle.
Emil-Alexandru Micle a scris un impresionant număr de poezii, dar n-a fost interesat mai deloc să publice. Versul a fost pentru el, se pare, cea mai importantă hrană sufletească. În tinerețe a scris poezie de dragoste și de iubire de neam și de țară dar, cele mai multe – de ordinul câtorva mii – dintre poeziile lui sunt pe teme religioase, în versuri scurte și cuvinte dintre cele mai simple, dar reușind să creeze o atmosferă de curată și profundă emoție.

Dar cele mai multe poezii de această factură, scrise după 1948, le-a grupat sub titlul „Din catacombe” și le-a păstrat doar pentru sine și în mare taină, iar după moartea sa au fost predate spre valorificare unor călugări franciscani de la Roman. Una dintre aceste poezii, despre care spunea că i-a „dictat-o” Maica Sfântă, i-a fost atât de dragă sufletului, încât și-o făcuse rugăciune și o rostea mereu (Rugă). Erau anii în care se instala brutal regimul comunist.Această credință profundă l-a ajutat să treacă prin toate încercările acelor ani și n-au fost nici puține, nici ușoare.

Cea mai fierbinte ultimă dorință a sa a fost să meargă într-un pelerinaj la Lourdes, dar neputându-i-se îndeplini, aflat pe patul unui spital din Cluj, și-a imaginat această călătorie într-un ciclu de 9 rugăciuni, o Novenă adresată Sfintei Fecioare Maria. Ciclul începe cu o rugăciune-introducere numită „În ajunul novenei”, care spune totul despre starea sa sufletească din acele momente, în care îndoiala încearca, fără succes, să-i slăbească încrederea, speranța, credința: „Încrezător în Tine, vin să-Ți cer,/ cu trupul meu de boală încleștat,/ întâi, iertare de orice păcat/ și-apoi o îndurare care-o sper./ (…) Urmează apoi cele nouă rugăciuni ale novenei, pentru a fi rostite în tot atâtea zile, rugăciuni fierbinți la început dar care, cu fiecare zi petrecută, se potolesc, se alină, se topesc într-o dulce împăcare sufletească: „Mi-e sufletul mai ușurat acum,/ al rugii mele glas n-a mai fost mut,/ minunile pe care le-am văzut/ răsfrâng în mine-ntregul lor parfum. (…) O, nu căta la vorbele ce-am spus/ cuprins de-ale poverii încleștări,/ ci-n inima ce-nfrânt-a depărtări/ și-n Lourdes pe aripă de gând m-a dus! (…) O, drumu-acesta pare c-a fost vis,/ iar zilele în preajma Ta un zbor/ și Lourdes-ul parcă-l văd îmbietor/ cu porți deschise largi spre paradis”.
În poezia care încheie ciclul, a 11-a, întitulată „Amintiri” era de așteptat ca autorul să revină, să coboare din călătoria sa imaginară dar nu se întâmplă așa, el rămâne acolo, parcă pentru a spori misterul: Oare chiar n-a fost preotul Emil Al. Micle la Lourdes? Și dacă n-a fost, atunci cum se explică această splendidă și năvalnică revărsare de sentimente, în 528 de versuri, de câte 10 silabe, grupate în 11 poezii, fiecare dintre ele cuprinzând 12 strofe catren, cu rime îmbrățișate (cum altfel decât așa putea fi mai bine „îmbrățișată” o rugăciune!?) cu o structură prozodică perfectă, relevând un meșteșug care nu lasă loc nici celei mai mici fisuri de ritm, de rimă… și toate acestea într-un limbaj de o mare simplitate, curat, accesibil și lesne de memorat pentru toate vârstele. Să creezi o astfel de operă, la aproape 90 de ani și aflându-te în suferință pe un pat de spital, este greu de explicat în afara unei profunde credințe în Divinitate, o credință căreia chiar i se răspunde. Aceasta ar putea fi explicația.
Novena „Pelerinaj spiritual la Lourdes” este pentru Emil-Alexandru Micle momentul poetic cel mai bine realizat al creației sale în domeniul atât de bogat al poeziei sale religioase.
Împăcat cu sine și cu lumea, în liniștea Șieului în care a văzut lumina zilei, Emil-Alexandru Micle s-a pregătit, senin și lucid, pentru marea trecere: „Nu peste mult, nu peste mult/ pleca-voi din acest tumult,/ pleca-voi dus de anii grei/ pe urma celor dragi ai mei,/ spre-un țărm necunoscut de noi/ din lumea-ceasta duce-m-oi/ al îngerilor cor s-ascult,/ nu peste mult, nu peste mult,/ când glas chema-mă-va de sus/ pe-un drum ce-mi pregătesc de dus…” (Glossă). Câtă simplitate, câtă curățenie sufletească și câtă împăcare în aceste versuri și-n cuibul-suflet din care și-au luat ele zborul!
Cum oare am putea încheia aceste modeste rânduri, decât cu regretul că a trăit printre noi, până mai ieri, un poet adevărat și un suflet ales precum Emil-Alexandru Micle și mult prea puțini au știut acest lucru.

(Fragmente din Postfața la cartea “Pelerinaj spiritual la Lourdes – Novenă”, de Emil Alexandru Micle, Editura Surorile Lauretane, Baia Mare, 2020, ediția a II-a)

Ioan Ardeleanu-Pruncu,
Sighetul Marmației, februarie 2020