M-am așteptat să găsesc în această carte (pe care am cumpărat-o de la Casa Memorială Elie Wiesel – Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș) încă o mărturie scrisă a cuiva care a cunoscut ororile regimului hitlerist, care a trăit în lagăr și a avut norocul să supravieţuiască, iar noi – ca de fiecare dată după ce citim niște mărturii cutremurătoare despre acel „atunci” – să empatizăm cu toate victimele nevinovate și să-i urâm necondiţionat pe călăi.
Nu… Nici vorbă de așa ceva… Cartea lui Primo Levi este mai mult filozofie decât expunerea unor fapte. Autorul încearcă să răspundă cum a fost posibil, cum au gândit călăii și supravieţuitorii, ce sentimente îi încercau pe deţinuţi și pe naziști, ce sentimente încearcă poporul german acum, pentru că mulţi germani i-au trimis scrisori după apariţia cărţii.
Primo Levi ne prezintă lucrurile așa cum au fost, adică deloc simple, deloc de la cauză la efect, și o face peste tot în carte, menţinând echilibrul expunerii între „Cei aleși și cei damnaţi”, între cei norocoși și ceilalţi, cu tragica lor soartă.
Pe măsură ce se citește cartea, se ajunge exact la concluzia pe care Primo Levi o prezintă undeva, dincolo de jumătatea ei. La pagina 168: „Nu este obligatoriu ca orice cotitură să derive dintr-un singur deoarece; simplificările sunt bune doar în textele școlare; cauzele pot fi multiple, amestecate între ele ori imposibil de cunoscut, dacă nu chiar inexistente. Nici un istoric sau epistemolog nu a demonstrat până acum că istoria umană este un proces determinist”.
Oare putem noi azi să judecăm faptele de-atunci? Iarăși autorul se dovedește a fi un filozof imparţial al acelor vremuri. Pagina 186: „în general, trebuie să ne ferim de greṣeala de a judeca epoci și locuri îndepărtate cu metrul folosit pentru aici și acum: greșeală cu atât mai greu de evitat, cu cât mai mare este distanţa în spaţiu și timp”. Nu putem înţelege textele biblice sau homerice, judecându-le azi, zice scriitorul.
Fără îndoială, după anii petrecuţi în lagăre, „…amintirea unei traume îndurate ori provocate este prin ea însăși traumatică pentru că evocarea doare, ori, cel puţin, deranjează: cel rănit tinde să alunge amintirea pentru a nu reînnoi durerea; cel care a rănit refulează amintirea, ca să scape de ea, uṣurându-și sentimentul de vinovăţie”.
Autorul judecă, dar nu condamnă. Dimpotrivă, cere ca pe asupritori să încercăm să-i înţelegem. Şi asta ne cere cineva care a fost în lagăr!!!
„Asupritorul rămâne asupritor; la fel și victima: nu sunt interșanjabili: primul trebuie pedepsit și detestat (dar, dacă-i cu putinţă, înţeles), celălalt trebuie deplâns și ajutat; dar amândoi, având în vedere grozăvia faptei irevocabile, au nevoie de protecţie și de apărare, iar ei, instinctiv, le caută”.
Traume psihice au și unii și alţii din lagăre. De ele se poate scăpa minţind, negându-le existenţa reală „…sunt unii care, da, mint pe deplin conștienţi, falsificând la rece realitatea, dar mult mai numeroși sunt cei care ridică ancora și se îndepărtează pentru o vreme sau pentru totdeauna de amintirile autentice și își fabrică o realitate convenabilă”.
După încheierea războiului, la justificarea faptelor, unii s-au apărat cu: „Deciziile nu erau luate de noi […] alţii erau cei care hotărau în locul nostru, iar lucrurile nu puteau să se desfășoare altfel, pentru că ne fusese amputată capacitatea de a decide. Nu doar că ni se interzisese să decidem, dar deveniserăm și incapabili să o facem. Ca atare, nu suntem vinovaţi și nu trebuie să fim pedepsiţi”.
Pentru capii naziști, aderarea la doctrina naţional-socialistă „fusese rezultatul unei opţiuni dictate mai mult de oportunism decât de entuziasm”.
Dar, amintirile pot să doară… Atunci, „Cea mai bună metodă de a te apăra de invazia amintirilor greu de suportat este să le împiedici accesul, să ridici un cordon sanitar în calea lor. Este mai ușor să interzici intrarea unei amintiri decât să scapi de ea după ce ai înregistrat-o”. Aici dă exemplul cu Komando-urile care aveau permisiunea să bea alcool cât încape înainte de a fi puși să mitralieze civilii în buza gropilor comune.
Aici am de obiectat. Nu cred că cei care trebuiau să apese pe trăgaci primeau atâta alcool până la uitarea de sine. În afară de asta, o amintire apare imediat în momentul producerii faptei, n-ai cum să-i oprești accesul în memorie.
Autorul se întreabă dacă supravieţuitorii au fost în stare să înţeleagă ce s-a întâmplat și să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă experienţa lagărelor. „În mod obiṣnuit, cuvântul „a înțelege” se suprapune peste cuvântul „a simplifica”: fără o simplificare drastică, lumea ar fi o harababură amorfă, fără margini, care ar sfida capacitatea noastră de a ne orienta și de a decide în privinţa propriilor acţiuni”.
Ideea aceasta a lui Primo Levi mi-a adus aminte de unul din primele cursuri la care am asistat la Facultatea de Fizică. Unul dintre profesori ne-a spus că în fizică e important de știut ce trebuie de neglijat. Altfel – și acum fac legătura cu cartea de azi – ar apărea „o harababură amorfă”.
Se pune problema raportului dintre dintre deţinuţii mai vechi și nou-ajunșii în lagăr. Printre deţinuţi, „mulţimea dispreţuită a celor cu vechime tindea să vadă în noul sosit o ţintă asupra căreia să-și verse umilinţa, să găsească pe seama acestuia o compensaţie, să-și construiască pe seama lui un ins cu un rang mai jos, peste care să răstoarne povara jignirilor primite de sus”.
Cine-a făcut armata știe că asta-i firea omului, indiferent de locul și timpul unde-și desfășoară activitatea, nu e specifică doar lagărelor de concentrare.
Între categoria victime și categoria călăi mai exista una: categoria hibridă a prizonierilor – șefi „Este o zonă cenuṣie, cu contururile neclare, care leagă și separă în același timp cele două tabere, a stăpânilor și a sclavilor″, iar manipularea prizonierilor-șefi se făcea compromiţându-i, astfel încât să nu mai poată da înapoi.
Un caz interesant de prizonier-șef e dat de autor din afara lagărului, dar totuși dintr-o zonă închisă, ghetoul polonez din Łódź, unde era șef și mâna dreaptă a asupritorului german un evreu, Rumkowski, care „era, ori lăsa impresia unui prost cu aerul de om cumsecade”.
Aproape neverosimil ne apare acum acest Rumkowski, care a obţinut aprobarea să emită propria monedă și bancnote pe hârtie filigranată care i-a fost furnizată oficial, avea timbre cu chipul său, se plimba cu o trăsură „trasă de o mârţoagă scheletică […]. Avea o mantie regală și s-a înconjurat de o curte de adulatori și de asasini plătiţi″. Și-a pus adulatorii să-i compună ode. Avea o poliţie a ghetoului formată din șase sute de gardieni înarmaţi cu bâte și „dintr-un număr neprecizat de turnători”.
În final, și pe Rumkowski l-a ajuns soarta din urmă. A fost gazat alături de alţi semeni, „fie ei fricoși sau eroi, umili sau trufași”. O precizare: până la Auschwitz el și familia lui au mers cu un vagon separat. Apoi…
Pentru supraviţuitori apare și sentimentul de rușine. Autorul (se) întreabă: „Ți-e ruṣine că ești viu în locul altuia? Şi mai ales în locul unui om mai generos, mai sensibil, mai înţelept, mai util, mai demn să trăiască decât tine?”
Şi tot el (își) răspunde, iar variantele trecute în paranteze ne pot pune pe gânduri: „Nu ai luat locul nici unuia, nu ai bătut pe nimeni (dar ai fi avut puterea?), nu ai acceptat funcţii (dar nu ţi-au fost oferite…), nu ai furat pâinea nimănui […]”.
Primo Levi spune că „Cei aleși” din lagăr, cei care au scăpat cu viaţă nu erau neapărat dintre cei mai buni; dimpotrivă, mai repede supravieţuiau răii, egoiștii, oamenii violenţi, insensibili, turnătorii.
În ceea ce-i privește pe damnaţi, „moartea lor începuse înainte de cea fizică. Își pierduseră cu mult timp înainte capacitatea de a-și aduce aminte, de a măsura lucrurile și de a se exprima”.
Remarcabil analist, autorul vorbește și despre rușinea pentru omenire. „…sunt unii care întorc spatele în faţa vinovăţiei cuiva sau chiar a propriei vinovăţii […]: așa au făcut toţi nemţii în cei doisprezece ani de hitlerism, cu iluzia că a nu vedea însemna într-un fel a nu cunoaṣte, iar neștiinţa le-ar reduce din cota de complicitate, de conivenţă”.
O carte cu o altfel de abordare a raportului despre naziști și victime. Dac-ar trebui să aleg o idee, o singură idee din întreaga carte, aș alege-o pe cea cu care închei și care poate fi călăuză pentru oricine.
„În viaţă, cea mai bună pavăză împotriva morţii sunt ţelurile; nu doar în lagăr”.
Horia Picu
Adaugă comentariu