RECENZIE: „Joseph Anton MEMORII Salman Rushdie” (autor, Horia Picu)

Ayatolahul Khomeini a dat sentinţa de condamnare la moarte, adică Fatwa… Acum mai bine de treizeci de ani… Greu i-a fost lui Rushdie să trăiască din acel moment, ascunzându-se, explicând, îndurând în viaţa sa privată prezenţa serviciilor secrete care-l apărau, simţindu-se vinovat de uciderea unor colaboratori la apariţia romanului, răsuflând ușurat că alţii, aflaţi în preajma lui, au scăpat ca prin minune din atentate…

Romanul care i-a adus notorietate, se ştie, este „Versetele satanice”. Joseph Anton explică cel mai bine în cartea „Joseph Anton Memorii Salman Rushdie” de ce o parte a omenirii s-a inflamat prea tare. „Versete satanice”, „un titlu deformat prin omiterea articolului hotărât”. Joseph Anton face mai departe o precizare fundamentală: „Versetele satanice” era un roman, „Versete satanice” erau versete satanice, iar el era satanicul lor autor, Satan Rushdie”.

Explicaţia e clară. „Versetele satanice” înseamnă că doar o parte din toate versetele sunt considerate de autor (şi de orice om, indiferent de religia pe care o are) satanice, nu toate! Să-i dăm crezare lui Joseph Anton. Ştie el ce spune, mai ales că Joseph Anton e Salman Rushdie!

Cartea de memorii a lui Rushdie are trimiteri interesante la sursele de inspiraţie pe care le-a avut pentru scrierea altor romane ale sale.

Tatăl lui Rushdie, Anis, i-a spus poveşti din zona Caşmirului, locul de unde erau strămoşii. Rushdie spune că „a crescut scăldat în aceste istorisiri” şi din ele a învăţat că poveştile nu sunt adevărate, dar că în acelaşi timp „îl puteau face să simtă şi să cunoască adevăruri pe care adevărul nu i le putea spune”. Tot din poveşti a mai învăţat că toate îi aparţineau, aşa cum aparţineau şi tatălui său şi tuturor. Poveştile, luminoase sau întunecate, sacre sau profane, putea „să le înnoiască, să le arunce şi să le culeagă din nou când avea chef, […] să se bucure de ele şi să trăiască în ele şi cu ele şi conform lor, să le dea viaţă iubindu-le, iar ele să-i dea viaţă la rândul lor”.

Premise îndeplinite pentru ca peste ani să apară „Harun şi marea de poveşti”! Aici mai trebuie adăugat ceva. Când Zafar, fiul lui Rushdie făcea baie, scriitorul lua o cană din apa de baie, se prefăcea c-o bea şi apoi începea să spună poveşti, „un şuvoi de poveşti curgând prin baia de poveşti”.

Bunicul lui Salman Rushdie avea un  nume „care făcea să ţi se împleticească limba-n gură”   (îl chema Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi). Tatăl lui Rushdie a schimbat numele ăsta lung şi implicit greu de ţinut minte în Rushdie, pentru că a avut o admiraţie deosebită pentru Ibn Rushd sau Averroes (varianta occidentală a numelui), filosof  arabo-spaniol  din secolul al XIII-lea, ajuns judecător al Sevilliei, traducător şi comentator al operelor aristoteliene.

Salman Rushdie  a învăţat la o şcoală particulară englezească, dar ce şcoală! Rugby School! Autorul zice că la o şcoală particulară englezească de prin perioada 1960 erau trei greşeli majore pe care le puteai face. Dacă făceai două din trei, puteai fi iertat. Greşelile erau: să fii străin, să fii deştept şi să nu te pricepi la sport. „Băieţii care nu aveau talent la nici un sport trebuiau să aibă grijă să nu fie prea deştepţi şi, pe cât posibil, nu foarte străini, căci acesta era cea mai gravă dintre cele trei greşeli”.

Cartea e în mare parte un fel de jurnal al locurilor unde s-a ascuns, al întâlnirilor cu editori, scriitori, oameni politici influenţi. Trec peste toate acestea, insistând  în schimb asupra explicaţiilor autorului despre unul din personajele romanului „Versetele satanice”.

Mă refer la Salahuddin Chamchawala, sau rescris în mult mai accesibila engleză, Saladin Chamcha. Numele „Chamcha”- spune Rushdie, e trimitere spre Gregor Samsa, „biata gânganie metamorfozată a lui Kafka” şi spre „Cicikov, vânătorul de suflete moarte al lui Gogol”. De asemenea, în hindustană numele personajului înseamnă „lingură”, care se poate uşor înţelege, de la caz la caz, ca „linguşitor” sau „clevetitor”.

Rushdie spune că ideea pentru începutul romanului i-a venit în 1985 după un atentat terorist asupra unui avion de pasageri. Avionul s-a prăbuşit la nord de Irlanda.

Pseudonimul ales de Salman Rushdie e compus din prenumele scriitorilor Joseph Conrad şi Anton (Pavlovici) Cehov. „…şi iată-l: numele lui pentru următorii unsprezece ani. Joseph Anton”.

„Conrad, poliglotul creator de rătăcitori, pierduţi sau nu, de călători în inima întunericului, de agenţi secreţi într-o lume de ucigaşi şi bombe şi de cel puţin un laş nemuritor, ascunzându-se de ruşinea sa. Şi Cehov, maestrul singurătătţii şi al melancoliei, al frumuseţii unei lumi vechi, distruse de brutalitatea celei noi, precum pomii din livada cu vişini […]. Aceştia erau de-acum naşii lui”.

Rushdie a învăţat să trăiască precum negrul din cartea „Negrul de pe Narcissus”. Am scris câteva rânduri despre acest roman al lui Joseph Conrad. Deşi ştia că suferă de o boală care-i va aduce repede sfârşitul, negrul se îmbarcă pe vapor pentru că, până va fi să moară, trebuia să trăiască. La fel şi Joseph Anton. Trebuie să trăiască până va muri.

Un om urmărit şi păzit, care s-a ascuns tot timpul de teama acelei „Fatwa” de care aminteam la început. Cu timpul, Rushdie a putut să călătorească, să ţină prelegeri. La început i-a fost foarte greu. „Poate că lumina de la capătul tunelului nu se zărea încă, dar de-acum era în tunel”.

Mi-a plăcut enorm această frază. Îmi aminteşte că şi pe la noi se vorbea de lumina de la capătul tunelului. Doar că încă nu ştim dacă suntem sau nu în tunel. Ce să mai vorbim despre lumină?…

Cinismul e una dintre caracteristicile unor reprezentanţi ai rasei umane. Nu pot să nu scriu aici ce zice Rushdie la un moment dat. Un general englez din secolul al XVII-lea, a conceput un test pentru „depistarea” vrăjitoarelor. De femeia acuzată se legau nişte bolovani, apoi era aruncată în râu. Şi acum cinismul: dacă femeia rămânea la suprafaţă, era sigur vrăjitoare şi trebuia arsă pe rug; dacă se ducea la fundul apei şi se îneca, era nevinovată”. Ce pot să spun mai mult decât atât: merçi pentru o aşa înteleaptă judecată!?

Romanul autobiografic al lui Salman Rushdie se termină cu un licăr de speranţă. Ce s-a întâmplat cu alţi scriitori, suferinţele acestora din timpul vieţii, acum nu mai contează. A rămas opera. Aşa au păţit exilatul Ovidiu, sau Lorca, ucis „în Spania de bestiile falangiste ale generalisimului Franco”.

După cum se vede, conchide  Rushdie, „Arta probabil că nu putea să-şi poarte singură de grijă. Artiştii aveau nevoie de apărători”.

Nu cred că în lumea actuală să mai fie vreun scriitor care să aibă atâta nevoie de apărători cum a avut Rushdie. Pană la urmă, omul trece, dar rămâne opera. Dacă aceasta e contestată de unii, admirată de alţii, dacă e pe buzele şi în mintea a cât mai multor oameni, e limpede că are locul în „Marea de poveşti” a lumii.

Acest comentariu despre cartea autobiografică a lui Salman Rushdie l-am scris înainte ca asupra scriitorului să se producă un atentat. Mai mult, nici Rushdie nu mai credea că mai este în pericol.

„Locuind la New York de 20 de ani, Salman Rushdie și-a reluat o viață mai mult sau mai puțin normală, continuând să promoveze satira și ireverența în cărțile sale.

Ca o coincidență, revista germană Stern l-a intervievat cu câteva zile înainte de atentat: „De când locuiesc în Statele Unite, nu mai am probleme (…) Viața mea este din nou normală”, asigura scriitorul în acest interviu, precizând că este „optimist în ciuda amenințărilor cu moartea, zilnice”. ” (sursa: https://www.hotnews.ro)

Întrezăresc o oarecare coincidenţă ṣi între numele personajul rushdiean – Chamchawala – ṣi tribunalul din SUA unde a fost dus atentatorul la audiere: Chautauqua.

Horia Picu