Salut Sighetul de pe cel mai înalt vârf din statul New York! (autor, Antonia Dubovici)

Scurt jurnal de călătorie

“Binecuvântat este omul care poate privi, în fiecare zi, ceva atât de pur şi de senin cum este cerul la apus, în timp ce lumea se frământă fără rost.” (Henry David Thoreau)

“O, dragă natură – o incursiune în puritatea memoriei, după o scurtă perioadă de uitare petrecută în păduri de pin! Așa vin la tine, precum un om înfometat la o coajă de pâine” – acestea sunt primele cuvinte care-mi vin în minte, ca o priveliște din jurnalul lui Thoreau, care se reflectă cu atâta acuratețe în oglinda liniștii interioare.

În 29 iunie, am făcut o expediție de aproximativ 17 mile alături de încă cinci iubitori de drumeții (Ivan, Darian, Raisa, Vasile și Daniela) și iată-ne ajunși în inima celor mai înalte culmi din Munții Adirondack (n.a. parcul Adirondack este cel mai extins parc din SUA, cu o suprafață similară cu a statului Vermont), ținta noastră fiind Muntele Marcy – cunoscut sub numele de Tahawus – în indiană “Despicătorul de nori”, cel mai înalt vârf din Statul New York, cu altitudinea de 1.629 m, unul dintre cei mai căutate destinații pe sezonul verii, zilnic fiind escaladat de sute de excursioniști din întrega lume.

Am pornit dimineața devreme, știind că media dus-întors este de aproximativ 10 ore, așa că trebuia să fim suficient de rapizi ca să nu ne lăsăm corpul să acumuleze prea multă oboseală, dar și suficient de lenți pentru a ne putea încărca cu “aurul verde” din pădure.

Am savurat și îndurat fiecare pas, bucurându-mă de tot ceea ce vedeam, iar când am ajuns sus, în vârf, m-am simțit acasă, în Maramureș, fiindcă natura te conectează în mod automat cu esența identității tale lăuntrice, brusc n-am mai simțit nicio distanță, fiindcă dorul de casă s-a făcut un cer de liniște, un cer pe care puteam să-l ating cu vârful degetelor.

Am avut fericita ocazie să privesc cum arată o pădure întreagă, bogată, nealterată; pășind într-o lume unde respectul pentru natură este echivalent cu respectul pentru tine însuți și pentru ceilalți, iar făcând o paralelă cu situația pădurilor de acasă, țin să spun că mi se rupe sufletul pentru pădurile din România, unde inconștiența și indiferanța și-au făcut cuibul. În aproximativ 26 de km parcurși, nu am găsit niciun deșeu, nimic aruncat la întâmplare, ecosistemul fiind îngrijit cu maximă responsabilitate, fiecare turist înțelegând în profunzime că în pădure ești mai aproape de casă decât va fi vreodată.

Din păcate, lumea contemporană este sufocată de confort și comoditate, iar de prea mult bine, ajungi, în mod paradoxal, să-ți fie mai rău, iar acest lucru se datorează faptului că am uitat de unde am pornit, că ne-am îndepărat de natură, de mecanismul după care suntem reglați și în conștiința căruia noi ne-am pierdut vocația, nu doar ocolind-o ci și întorcându-ne împotriva ei, iar efectul este ruperea echilibrului fragil pe care noi o numim sănătate, respectiv viață. Adevărul este că, până la urmă, confortul dăunează grav sănătății!

O mică observație: cu cât ești mai departe de natură și îți construiești universul în munți artificiali, cu atât riscul de a acumula balast sub formă de boli și suferințe, este mai mare. Natura nu este doar izvorul sănătății, ci și prelungirea propriului nostru corp, de aceea nu te poți reface în totalitate și în profunzime decât dacă te conectezi cu energia din care izvorește viața însăși, acea frumusețe spectaculară, brută și de neîmblânzit.

Enumerând o foarte concentrată vâltoare de stări, senzații și sentimente pe care le-am purtat în bagajul celor 10 ore de mers, ar fi: efort, euforie, extaz, epuizare, revigorare, refacere, regăsire, depășire, detașare, deconectare prin atingerea propriilor bariere și demolarea lor.

La final, când îți spui ca ești terminat, îți mai rămâne ceva, ceva ce nici n-ai știu că ai purtat cu tine atâta amar de timp, o forță misterioasă care te umple de vitalitate, așa am simțit ultimele două mile, că am zburat, abia atingând pământul, corpul meu s-a desprins de oboseală, și de durere, devenind două entități separate, simțind că merg cu sufletul vibrând în fiecare atom, viu și prezent în fiecare părticică din mine. M-am vizualizat ca o masă de energie mobilă, simțind fiecare vas de sânge, fiecare mușchi și nerv așa cum am privit pădurea desfășurându-se anatomic în fața ochilor mei.

M-am învins din străfundul limitelor mele, depășindu-mă, iar lecția învățată este că efortul nu este decât o construcție mentală, la fel și oboseala, și aș îndrăzni să merg și mai departe: boala este doar o construcție mentală. Secretul este îți atingi gândurile și le dai drumul să vindece în mod conștient, numai în acest sens poți obține o însănătoșire deplină.

Când îți depășești propriile bariere, te ridici nu doar în vârful muntelui, ci și dincolo de ceea ce ai crezut că te poate învinge, iar natura și Creatorul ei îți reamintesc încă o dată că o întoarcere către sine este ca o privire a cerului de deasupra, că interiorul este ușa către cele mai înalte culmi, ale cărui chei sunt pe cât de disponibile, pe atât de dificil de ținut în buzunar.

Câteva impresii ale camarazilor mei de drum:

Darian: Cred că excursia pe care am organizat-o pe muntele Marcy este chintesența clișeului „Călătoria contează, nu destinația”, oricând poți să renunți și să te întorci în zona ta de confort, dar merită la modul absolut să îți pui mușchii la bătaie până sus în vârf, iar când ajungi acolo, realizezi că ceea ce vezi este pur și simplu excepțional, depășindu-ți imaginația: un peisaj minunat contopit cu sentimentul victoriei! Iar la coborâre simțeam că zbor, abia atingând muntele până în momentul în care am simțit că picioarele îmi vor ceda, acest lucru ajutându-mă să apreciez și mai mult momentul odihnei, când m-am așezat în mașină. Cu alte cuvinte, această drumeție a fost o experiență încărcată de frumusețe deplină și modestie.

Ivan: Pentru mine, aceasta este a treia expediție, iar motivul organizării ei a fost introducerea familiei în a face cunoștință cu cel mai înalt vârf din statul NY și cu una dintre cele mai iubite destinații de hikerii din întreaga lume. Când am ajuns în vârf, mintea mea era debranșată de gânduri, un shut down urmat de refresh: acel sentiment fascinant când nu te mai preocupă nimic și te poți concentra 100% pe ceea ce vezi. De fiecare dată când ajung aici, descoper ceva nou, iar turiștilor le recomand să-și propună să cucerească și alte vârfuri din acest lanț muntos, sunt expediții mai scurte decât Muntele Marcy dar cu mult mai multe provocări. Sfatul meu pentru cei care își propun să vină aici, este să se pregătească din punct de vedere mental și mai ales fizic, fiindcă această ascensiune implică un efort solicitant și susținut. În al doilea rând, ar fi echipamentul și proviziile (apă, hrană) – având în vedere că este un consum intens de energie, iar în al treilea rând, le recomand să facă aceste expediții în grup pentru a avea parte de suport moral și sprijin de orice fel.

Antonia Dubovici,
30 iunie, 2018