Sentimente de săpun – Pagini de jurnal (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Luni, 28 mai 1994
Un cer albastru. Galben. Violet. Portocaliu. Turcoaz. Atât de multe culori pe cer la apus, atâtea picături de rouă pe iarbă, atâtea sentimente într-o simplă inimă. Un cer sub care încap atât de mulți oameni. De ce dintre atâția oameni, el o alesese tocmai pe ea? Întrebarea asta îl bântuie de ceva vreme. Imaginea ei îi invadează zilele și nopțile, serile și diminețile. Culoarea ochilor ei nu o poate uita, oricât de mult ar încerca. Dar vocea ei, glasul ei melodios, nu și-l mai poate aminti, pentru că a transformat-o de mult timp într-un tablou de unde ea îl privește îndepărtată, ireală, moartă. Doar un tablou, pe care l-a agățat în camera sa. Într-una dintre camerele inimii sale, care obișnuia să bată pentru ea, și care nu știe ce să mai facă acum, că ea și-a luat zborul.

***

Marți, 8 martie 2021
O, tu, primăvară nebună, care mereu aprinzi
Focul în inima feciorească,
Nepregătită pentru cruzimea ta și a
Întregii lumi,
Și care mă faci să mă îmbăt în
Propriile sentimente,
Când oare vei înceta din a fugări muritorii
Ca pe niște neajutorate furnici,
Și când vei înceta din a mă
Împinge pe meleaguri necunoscute,
La fel cum vântul împrăștie
Puf de păpădie
În aerul violet și verde de-al tău nărav?

Pierdutu-s-a porumbelul în a ta mireasmă
Dar tu ai continuat să râzi
Mișelește
De bucuria amară și acră și sărată ce în
Aer plutește și mă va înnebuni.

Oprește-te acum din acest jalnic joc,
Tu, crudă, sălbatică primăvară,
Iar ghioceii cuminți lasă-i neschimbați
Căci mâine de mă voi scula printre aceiași
Nebuni ce se învârt
În cerc, chemând iar zeul ce nu-i aude,
Nu-i vede, și nici măcar nu există,
Voi da foc lacrimilor și sclipirilor și
Mai ales păpădiilor,
Iar corpu-mi fără viață la umbra unui cireș
Îl voi lăsa, așteptând
Păsările să-mi ciugulească
Măruntaiele.

***

Miercuri, 30 mai 1994
Azi, după o săptămână de plâns, o săptămână de stat în casă, o săptămână în care nu a pierdut-o doar pe ea, ci s-a pierdut și pe el însuși printre lacrimi și gânduri, azi s-a decis să iasă din casă. S-a decis să se arate privirilor curioase ale lumii care, văzându-l cum se plimbă trist pe aleea cu salcâmi, va gândi <Cum și-a putut imagina el, băiat sărac, cu pletele alea nepieptănate, că ar putea fi împreună cu cineva ca ea?>. S-a decis să-și vadă prietenii la o bere și să asculte cum îi vor spune, printre două fumuri de țigară, <Nu vezi cât de slab ești? Mai mănâncă și tu ceva că te suflă vântul.> . S-a decis să înfrunte vântul, ploaia, praful, sunetele orașului zgomotos care îi zgârie urechile, și clădirile ce se înalță până la nori, acolo unde s-ar urca și el dacă ar putea zbura. Dacă nu ar avea aripile tăiate. Mergând ușor pe străzile pe care s-ar fi putut plimba amândoi, într-o altă viață, a văzut o bătrânică, obosită și uitată de vreme, ce vindea buchete de flori la un colț de stradă. Nu erau trandafiri roși ca flacăra iubirii, nici crini regali care costa o avere la florărie, ci erau flori de lavandă, parfumate și pline de speranță, pe care bătrânica le culesese dimineață din grădina sa, gândindu-se la nepoții plecați departe sau la nesfârșitele medicamente. Erau atât de simple acele flori, dar în același timp speciale, așa cum ar vrea să fie și viața lui. Poate nu azi, dar măcar mâine. Fără a sta pe gânduri, a cumpărat un buchet violet, neștiind cui să i-l dăruiască sau ce să facă cu el. Nu s-a gândit că merită să și-l dăruiască lui însuși, împreună cu o cană de relaxare și un strop de speranță. Speranța unor zile mai bune. Speranța că va putea găsi pe altcineva, sau că va învăța să trăiască singur.

***

Joi, 10 martie 2021
De zile te tot caut printre vise și în spatele
Ușilor închise
Și printre stelele lucitoare de pe cer, căci
Una dintre ele ești tu,
Și într-o florărie cu buchete de
Lacrimi
În care te văd doar pe tine și umbra
Ochilor acelora adânci în care
Demult m-am pierdut, pe care
Am nevoie să-i văd,
Neștiind dacă sunt sincer sau nu;
Te caut și ard de nerăbdare să te
Găsesc.

Dar tu mă observi hoinărind de atâta timp
Pe câmpurile pustiite și printre
Sicriele de piatră
Și vezi pașii-mi ce se îndreaptă mereu
Spre tine și
Știi că o să ajung în iad sau în infern
Sau chiar mai jos, călăuzit de
A ta voce angelică, vocea aceea, și de
Cuvintele deșarte pe care
Ca o bombă le arunci, știind că vor exploda;
Mă observi dar nu vrei să mă lași să te
Găsesc.

***

Vineri, 32 mai 1994
Alarmă. O rază de soare. O cană cu cafea. Aceleași haine largi pe care le-a purtat și anul trecut, și la prima întâlnire cu ea, și ieri. O julitură în genunchi, căpătată atunci când a căzut pe scări, cu florile de lavandă în mână și capul în nori. Încă o dimineață în care se simte la fel de singur ca întotdeauna. Dar totuși, ceva e diferit, ceva s-a schimbat. Nu casa, pe lângă care timpul trece de 7 ani fără a lăsa vreun semn, nici vremea, tot așa de rece ca sufletul său, și nici sunetul scos de porumbeii care îi invadează acoperișul și de care nu poate scăpa. Ceva s-a schimbat în interiorul lui, în fiecare celulă și fiecare culoare a sa. Deși stă singur-singurel în casa goală, parcă nu mai simte nevoia ca cineva să vină și să-l ridice din pat pentru a începe o nouă zi. Nu-și mai simte oasele ieșind prin piele și transformându-l într-un schelet ambulant care urmărește oameni morți și culege regrete ofilite de pe morminte. Privește acum lavanda din vază, porumbeii de la fereastră, raza timidă a soarelui de primăvară târzie și simte că vrea să iasă pe balcon și să strige cât îl țin plămânii. Simte îmbrățișarea puternică, de acum mulți ani, a unchiului său, plecat pe alte meleaguri, și aude cuvintele pe care, mic copil fiind, nu le-a înțeles: <Distrează-te, greșește, suferă, iubește, dar nu uita să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima>. Simte că trebuie să ia o foaie de hârtie, un pix, și să scrie ce-i trece prin cap în acel moment:
Nori roz în zare
Sentimente de săpun
Pe cerul minții

Vasile Gabriel VOUCIUC
C. N. „Dragoș-Vodă”
clasa a X-a E

sursă foto: Pinterest